Stan și Bran în anii de liceu

Sala Studio de pe strada Horia sea­mănă cu un furnicar, cu elevi așe­zîn­du-se unul cîte unul pe scaune, toți zîm­bitori ca și cum ar fi primit un zece în catalog. „Andrei, dă-mi și mie căștile ta­le șmechere să ascult o melodie. Nu fi cîine”, îi spune un boboc de clasa a no­ua colegului său, în timp ce alți doi bă­ieți așezați cu două rînduri mai în fa­ță decît mine se ceartă pe seama unui ser­ver de Counter-Strike. „Îți zic eu, fra­te, nu-ți dă ban pe IP, ci pe nume.”

După ce și ultima gazelă își gă­seș­te locul în turma gălăgioasă, un domn rotofei cu barbă verifică dacă ușa pe ca­re am intrat este închisă cum trebuie, și trage pe de o parte și de alta două cor­tine întunecate. Aflăm că îl cheamă Bog­dan Ulmu, iar Erica Mol­do­van, fata din fața scenei, care pînă acum a ci­tit cu poftă niște cursuri asemeni u­nui student înaintea unui examen, este doc­toranda acestuia. Introducerea lor es­­te la fel de scurtă precum forma de tea­tru cu care urmează să ne jucăm – gagul. Ne sînt dați ca exemplu Charlie Chap­lin, Stan și Bran, Mr. Bean sau Benny Hill, însă cum cei doi coordo­natori știu din experiența cu studenții că tinerii nu sînt foarte răb­dători, șușo­tesc ceva între ei cîteva se­cunde, după ca­re ne fac semn să fim atenți. El – domn tipic care se gră­bește la serviciu. Ea – un cerșetor cu un plastic în mînă pe ca­re scrie „sur­do-mut”. El trece pe lîn­gă cerșetor și îi lasă o bancnotă, după care pleacă mai departe, însă e oprit de o voce din spa­te. „Nenea, ai să-mi schimbi 100?”.Pentru următorul gag e nevoie de trei voluntari și naiv, ridic și eu o mînă, dar liceenii se dovedesc a fi mai entuziaști. Chiar dacă stau pe tușă, măcar mă amuz de bîlbîielile și trîn­tele forțate ale acestora, care trebu­ie să se fugărească reciproc, pentru ca la fi­nal să-și dea seama că fug degeaba.

În continuare, se caută o serie no­­uă de voluntari, dar competiția e și mai acerbă, iar stresul îi face pe doi tineri să se îmbrîncească cu mîinile. Însă, e ne­­voie doar de o privire lungă și aspră din partea profesoarei care-i are în grijă pentru a potoli toată sala. Nici de da­ta asta nu apuc să fac cunoștință cu lu­mina reflectoarelor, însă împreună cu restul audienței ajut la crearea at­mos­­ferei, îngînînd melodia de la „Pan­te­ra Roz.” În momentul în care ne oprim, Eri­ca, fata care joacă rolul unui vî­nă­tor, apa­să trăgaciul unei puști imagi­na­re. Într-o primă fază cade din cer o hîr­tie pe ca­re scrie „Mai încearcă, fra­ie­re. Sem­nat rațele”. Mai apoi, după ce tra­ge iar cu arma se aude „aau!”, in­trînd în scenă un urs la fel expresiv ca Ro­bo­cop, care-i smulge pușca, o rupe în bu­căți și se re­trage în regie ca și cum ar avea niște greutăți în buzunare. „Apla­udați-l. A­cesta este cel mai fioros urs pe care l-am văzut vreodată.”

Iulian BÎRZOI