Stresații lui Alexandru

„Ce dracu îi aia? Lasă-mă, tată!”, și îmi închide ușa încet bărbatul cu păr pe piept, îmbrăcat numai cu prosopul mare și albastru. Nu toate se închid la fel de repede la fiecare apartament, dar cei care văd ce am în mînă și mă ascultă se uită mirați cu ochi mari și mă măsoară de jos pînă sus. După ce văd că încerc să le vînd un „instrument flexibil pentru masarea scalpului”, închid lăsînd privirea în jos. Are forma și dimensiunile unui tel desfăcut la vîrf cu sîrmele arcuite care tremură mereu. Coada are culoarea cuprului și nu îți iese din pumn dacă o cuprinzi. „Și e doar 25 de lei! Face toți banii!”

Locatarii primului bloc de lîngă „Aneleurile” din cartierul Alexandru cel Bun nu cumpără „chestia ciudată” care le promite relaxare totală. Bat la ușă. Omul deschide. „Vă simțiți stresat și obosit? Instrumentul pentru masajul capului vă ajută la scăderea stresului și activează toate energiile pozitive din corp…”, dar nu apuc să îmi spun poezia că reacțiile diferite și ușile care se închid scurt mă opresc, trimițîndu-mă la următorul apartament.

Cea mai răbdătoare dintre toate potențialele cliente are peste 60 de ani. „Păi eu nu mai sînt tînără, măi, băiete! Dacă vineai acu’ patruj’ de ani cumpăram”, și chicotește apoi îmi urează tot binele din lume, înainte să plece la culcare. Este ora 21. De la etajul doi pînă la al patrulea nimeni nu vrea să deschidă, chiar dacă în spatele uneia dintre uși se aude cu volum ridicat Lady Gaga. Din spatele următoarei uși miroase puternic a piure cu piept de pui. După ce bat de trei ori îmi deschide o doamnă cu șorț care îmi spune că are „mîncare pe foc” imediat ce aude cuvîntul „masaj”. Un domn îmbrăcat elegant îmi spune precipitat, „mă cam grăbesc. Nu te supăra, dar mă grăbesc că trebuie să mă întîlnesc cu cineva. Neapărat! Scuze! Oricum nu aveam bani. Cobori acum sau mai umbli și pe la alții”. După ce își trage repede pantofii negri își așază cravata de la costumul negru călcat nemțește, îmi urează „Bafta!” și coboară cu liftul vechi. „Nu-mi trebuie dom’le chestia aia. Serios!”, îmi spune un bătrîn de ultimul etaj care își încruntă sprîncenele la vederea jucăriei mele, iar înainte de a mă lăsa singur pe casa scării aranjează cu piciorul carpeta de la intrare.

În urma mea las o scară cu oameni stresați de întîlniri urgente, mîncare care arde pe aragaz sau dușul de seară, care au refuzat un tel stricat cu care se puteau relaxa, conform instrucțiunilor de utilizare de pe ambalajul tubular.

Victor ILIE