Teoria podoabelor tipărite

De-afară părea gol „incubato­rul”, așa că am intrat sfios, deși chiar vo­iam să aflu ce fel de căldură specială fo­losesc ei ca să învețe pe oricine, orice, cum spunea afișul. Caravana „In­cubator107” era trasă pe dreapta, lă­turalnic, în Acaju, ca într-un soi de misiune în care se intră cu parolă. Însă nu era nevoie de chei speciale ca să bei un ceai cu grupul boem de bu­cu­reș­teni ce începuse deja să-și spună po­­ves­tea.

Printre firele parfumate de fum ale bețisoarelor aprinse și lămpile cu lu­mi­nă fierbinte așezate pe la colțuri, o mînă de tineri se adunase într-unul din separeuri, cu privirile ațintite spre un filmuleț proiectat pe perete. Nu prea înțelegeam de ce se chicotește în rîn­dul membrilor echipei cînd rulau ima­gini comico-explicative despre ce se pe­trece în „mansarda din buricul Bu­cu­reștiului” însă nu era greu să-ți dai seama că anumite caraghioslîcuri țin numai de cei care au ieșit deja din in­cubator. Noi mai aveam de învățat.

Bijuterii de hîrtie în cutii de bomboane

„Haideți să ne mutăm aici, cu cutiuțe cu tot”, ne-a chemat una din fe­te, îndreptîndu-se spre cealaltă ușă cu tot felul de cutii în culori de bomboa­ne. Din ele-au început să se-nșire fire vii de ață, năsturei și hîrtii mă­run­te rupte din reviste. „Eu sînt Patricia și o să vă învăț cum ajung bucățelele astea de pagini să arate…cam așa”, ne spune o voce copilăroasă, în timp ce dintr-un alt cub de carton răsar bră­țări, cercei și coliere din rotocoale de hîr­tie răsucite curios. Atît le-au trebuit ochilor și mînilor fără astîmpăr ca să se-apuce de unit mese, scaune și păreri, într-un iureș simpatic și guraliv.

Îmi alesesem un model cu schepsis, cum s-ar zice. O brățară cu zale din hîrtie subțire îndoită la nesfîșit, du­pă o „teorie a jumătăților” de care rîde și Patricia atunci cînd mă vede chinuindu-mi degetele. „Cînd ai vreo 20-30 de zale din astea, mă anunți și-ți arăt cum se unesc”. Mai aveam, deci, un nivel de trecut și am chemat-o cu strîngere de inimă pe tînăra mea profesoară, ca să aflu că fiecare za trebuie iar desfăcută și împletită mi­gă­los cu o alta. Uite, vezi, de asta era atît de important să îndoi bine pătrățelele din prima”, mă încuraja Patricia cu-n zîmbet ștrengăresc. Dacă n-aș fi furat din cînd în cînd cu ochii drăgălășenia brățării spre care, pesemne, mă în­drep­tam, aș fi renunțat mai ușor la joacă.

„Cursul” se sfîrșea și Loredana, una din colegele de bancă, deja își atîr­nase colierul trecut prin ață albastră la gît. Eu mi-am strîns restul de zale fi­rave și-am făcut loc altor învățăcei. Cu mîinile pline de tuș și cu lecția în­vă­țată, am zăbovit un minut pe holul par­fumat al cafenelei. „Te așteptăm și mîine. Mai ai pînă să ieși din incubator”, mi-a amintit Patricia. Eu mă gîn­deam doar că aș face bine să nu prind un val de fulgi pînă acasă, de dragul bijuteriei noi pe care mi-o încropisem.

Anca TOMA