Ultima punte, cu discount

Femeia îmbătrînită care are grijă de un Saint Bernard, undeva în curtea din spate ne invită înăuntru, „că ta­re-i frig afară și-ar fi bine să intrăm la căldură”. Pereții nu se văd de sicrie de lemn de fag, de stejar sau de cireș, mai ieftine, pentru tot ro­mânul, sau pen­tru prilejuri mai scumpe de jale. O lumină galbenă um­ple camera, iar ex­plozia de flori plas­ti­cate continuă de-a lungul ho­lului lu­mi­nat slab, pe lîngă biroul cu pe­reți de sti­clă, pînă la ușa din spate ca­re se în­chide în nasul dulăului plictisit. Șe­fa nu e aici și trebuie să ajungă din CUG. „Vine acuș doamna și stă de vor­bă cu voi, dacă n-o să vă gră­biți”, spu­ne femeia cu timbru li­niar baricadîndu-se înfrigurată în ves­ta de pluș în timp ce ne invită în bi­roul cu pereți de sticlă. Televizorul suspendat pe un perete urlă despre Mazăre, ultimele declarații ale lui Băsescu și o crimă oribilă de undeva din periferia Bucureștiului.

Factura cu sicriu inclus

„Da, sînteți rude? Cînd a murit femeia? A fost îmbălsămată? Acum sun băieții să dea o fugă pînă acolo, păi cum? Păi trebuie să-mi spuneți exact cum facem, cum organizăm. Aveți prosoape pentru popă?”.

Șefa, o fe­meie pînă în cincizeci de ani cu un șal întunecat peste puloverul tricotat pe care se cunoaște o cruce mare de plas­tic de un auriu kitschos se așază numai­decît în locul administratorei ca­re dispare fără să ne dăm seama și în­cepe să caute atacată un pix. „Păi dum­neavoastră dacă nu sînteți rudă cum facem, eu cu cine tratez?”, continuă femeia torentul de întebări ca­re-mi șubrezesc și mai mult povestea inițială.

„Hai mai întîi să alegeți sicriul”, și femeia îndesată ne trage înapoi la in­trare, unde trece repede peste si­criele sculptate, de mînere aurite. „Nu cred că vă interesează astea, că-s prea scu­mpe, sau, eu știu, dacă a­ve­ți cincizeci de milioane”, îngînă fe­meia în timp ce se oprește în dreptul unui sicriu îngrijit de stejar, de 800 de lei, pe care ni-l lasă la 600, de la ea. „Și-aveți noroc, că intră și în pla­fonul fondului de înmormîntare” pen­tru mătușa mea imaginară, plecată într-o lume mai confortabilă, cu aș­ternut de satin alb, la cel mai convenabil preț. Se întoarce rapid la bi­rou și prinde a înșira pe o foaie de hîrtie cele care mai sînt de trebuință. Îi iese o coloană lungă, șoptește pentru sine fiecare lumînare și numai­decît scoate din sertarul biroului încăr­cat un calculator masiv, pe care-l butonează căutînd prețurile pe tava­nul încăperii.

Cu tot cu sicriu, cruce, voal, pîn­ză, pomeni, colaci, colive, toată nă­sălia, nu costă prea mult să treci pe lu­mea cealaltă, mai ales dacă ai fond de pensii. „Eu nu v-am pus la so­coteală punțile, care trebuie trecute la în­mormîntare, găleata, cana care trebuie date preotului în fața bisericii. As­tea le cumpărați după plăcerea voa­s­tră, pături, plăpumi, perne, da să fie repejor, ca să punem tot la punct”, ar­ticulează răspicat șefa, trăgînd o dun­gă apăsată la capătul adunării de flea­curi pentru ceremonie. 1600 de lei costă, fără niște prosoape și vreo pă­tură. Femeia ne scrutează pe deasupra ochelarilor argintii și se mai o­feră o dată să dea niște telefoane ca să încheiem învoiala. Moartea-i a­facere pentru cei slabi de înger și trebuie negociat din timp. Acum, pomana-i altă treabă.

Alexandra PANAETE