Tîmplarul care îngrijește inimile copiilor

La 32 de ani, Vlad Plăcintă este un botoșănean care a ajutat sute de copii bolnavi, ce au avut nevoie de operații chirurgicale complexe, radioterapie sau chimioterapie, dar nu au avut banii necesari pentru intervențiile de mii de euro care le-ar fi salvat viața. A început prin a face cîte un blog pentru fiecare copil bolnav, iar ulterior și-a dat seama că i-ar fi mai ușor să pună toate cazurile pe o platformă și așa a luat naștere „Salvează o inimă”. Prima donație de pe site a fost de 20 de lei, însă patru ani a reușit să strîngă mii de euro pentru fiecare caz în parte. Chiar dacă ajută zeci de copii, făcându-le cunoscute poveștile, și reușești să adune donațiile necesare pentru a-i trimite la tratament, de cele mai multe ori în străinătate, nu toți supraviețuiesc. Vlad nu și-a pierde însă niciodată speranța spunînd că „Dumnezeu le-a ținut un loc în Rai ca să se roage pentru cei care au rămas și pentru noi ca să îi putem ajuta”.

„Uneori mă întreb oare de ce alții nu au? De ce 2.000 de copii nu au o pereche de ghete? Cred că trăim ori într-o lume prea indiferentă, ori într-una prea săracă”, spune Vlad. Bărbatul din fața mea e înalt, cu o jumătate de cap peste cei din jurul său pe stradă, dar îndeajuns de slab încît hainele îi atîrnă drepte pe lîngă corp. Te-ai aștepta ca un om care jonglează cu zeci de mii de euro și cu viețile atîtor copii să aibă o personalitate care să umple singură camera atunci cînd intră undeva, dar Vlad vorbește simplu, cald, cu un dulce accent moldovenesc și cu o modestie care îi dă puterea să meargă mai departe, chiar și atunci cînd copiii pe care încearcă să îi ajute mor neașteptat.

De ziua lui, în februarie 2014, Vlad Plăcintă era acasă, la calculator, butona tastatura calculatorului citind diferitele bloguri pe care le urmărea, și a apăsat din greșeală pe un buton galben cu un chenar negru, ca anunțurile mortuare. „După ce am apăsat am ajuns pe o platformă de donații online din America”, spune el, puțin amuzat de destinație. A doua zi l-a întrebat pe fratele lui dacă a auzit de siteul respectiv, pentru că el nu știa engleză. A aflat că descoperise o platformă prin care cei care donează pentru diferite cauze sociale, primesc în schimbul sumei oferite servicii online: abonamente la unele platforme cu plată sau reduceri la diferite produse.
„Genial! Am spus că vreau să fac și eu. A doua zi am căutat firme de web design să creeze platforma. Am început să sun, iar prima persoană îmi cerea 10.000 de euro”, explică Vlad, încurcat. Nu avea nici pe departe atît de mulți, așa că a mai continuat căutările pînă cînd soarta i l-a adus în față pe Marius Bucur, inginer IT, stabilit în Elveția. I-a scris un email explicîndu-i ce vrea să facă, iar Marius a fost de acord să îl ajute, fără să îi ceară niciun ban. Cît despre numele asociației, „Salvează o inimă”, Vlad s-a gîndit la el după ce a făcut un blog pentru doi copii, un băiat și o fată, din Botoșani, care sufereau grave afecțiuni cardiace. Inițial a vrut să dea numele asociației pe cel al fetiței care s-a stins din viață, care a fost unul dintre primele sale cazuri, însă pentru a nu-i supăra familia, a considerat că numele „Salvează o inimă” e și suficient de atractiv, dar reușește și să-i păstreze amintirea fetei. Astăzi nici nu își mai amintește exact numele fetei, fiindcă Vlad crede că „e mai bine să încercăm să îi uităm pe cei care au trecut dincolo”, pentru a nu rămîne agățați de ei și pentru a putea trece mai departe, să-și găsească toată lumea liniștea.

Frații din spatele monitorului

Inițial, Vlad a vrut să creeze o platformă precum Doxologia, care să funcționeze doar pentru județul Botoșani, în care să promoveze preoții și mănăstirile din Moldova pentru credincioșii care nu reușesc să ajungă la ele. Însă gîndurile i s-au schimbat după ce a mers la hramul unei mănăstiri unde a văzut că părinții unui copil bolnav împart pliante în care se prezenta cazul. Atunci și-a dat seama că vrea ca ajutorul pe care-l oferă să fie dincolo de cel informativ, așa că a început să facă bloguri pentru cîțiva copii, în care le prezenta povestea și încerca să adune bani pentru a-i ajuta. „Atunci nu știam prea multe și ajungeam să sun la cazuri care erau rezolvate din punct de vedere financiar și medical și îi întrebam: «dumneavoastră cum ați reușit să strîngeți bani?»”, spune bărbatul. În timp, și-a dat seama că ar fi mai eficient dacă ar face o singură platformă, unde să adune toate cazurile și să le prezinte, așa ar fi fost mai ușor de urmărit fiecare poveste în parte pentru toți donatorii interesați să ajute.
Vlad are doi băieți, unul are un an jumătate și celălalt opt, iar cel mare credea că toți copiii pe care îi ajută tatăl lui îi sînt frați. „La început mă vedea că stau prea mult în fața calculatorului și credea că acei copii pe care îi vedea pe ecran sînt tot ai mei. Atunci mi-a spus soția că ar trebui să stau mai mult cu el pentru că începuse să creadă că nu îl mai iubesc”, spune bărbatul. Acum nu își mai neglijează familia, cel puțin nu cum o făcea la început, pentru că a creat un sistem automatizat prin care verifică bazele de date și donațiile. Rîde cînd spune că sediul asociației este la el acasă și că dacă ar avea Internet și semnal la telefon „aș putea lucra și de pe Lună”.

„Stai mă, că nu dai mîna cu Becali”

Vlad Plăcintă încearcă să nu se atașeze de copiii pe care îi ajută, însă cazul lui Cristian, un băiat din Brăila care a pierdut lupta cu boala, l-a afectat foarte mult. „Un tînăr bun la învățătură, însă cînd a intrat în clasa a IX-a a aflat că are cancer”, își amintește bărbatul despre Cristian. A fost cel mai costisitor caz din punct de vedere financiar pentru asociație; au avut nevoie să strîngă 200.000 de euro ca să îl poată trimite în Turcia și ulterior în Germania ca să fie operat. Crezul lui Vlad este că oamenii bolnavi nu au nevoie să fie întrebați „cum te simți?”, ca să le aduci aminte de boală, ci trebuie să vorbești cu ei, ca să îi faci să uite și să se simtă integrați. „Cînd am dat mîna cu el prima dată tremura și i-am zis «stai mă, că nu dai mîna cu Becali». Rîdeam cu el, îl întrebam de fete și asta îl amuza cel mai mult”, își amintește Vlad. Dar într-o seară înghețată din ianuarie Cristian s-a stins, iar de atunci Vlad are mereu o reținere cînd trebuie să meargă să îi cunoască pe cîțiva din copii pe care îi ajută.

Din felul în care face mereu trimitere la divinitate îți dai seama că Vlad este un om care pune preț pe credință, mai ales cînd îl auzi cum spune că nu a făcut mare lucru pentru copii, ci toate sînt lucrările lui Dumnezeu. Însă Vlad nu era atît de apropiat de credință cînd era mic. Era învățat de acasă să meargă duminica să se spovedească, dar atunci nu i se părea atît de important. „În clasa a IX-a, stînd la internatul școlii care era departe de casă, ca să scap de meditațiile de după ore, mergeam la biserică. Luam bisericile la rînd din Botoșani, căutam să mă simt ca acasă”, povestește rîzînd. Crede în minuni. O minune, spune Vlad, a trăit și în cazul lui Cristian. Băiatul avea nevoie de 17.000 de euro urgent pentru o nouă operație, bani pe care asociația nu îi avea pentru cazul lui. Situația era însă atît de gravă încît Vlad a luat banii primiți pentru alte cazuri și i-a plătit operația lui Cristian. „La cîteva zile după aceea mi-a venit un contract de sponsorizare fix cu suma pe care i-am donat-o lui, adică am completat de unde am luat. Nu sînt eu cu nimic mai special față de alții, totul este lucrarea lui Dumnezeu, eu doar îmi fac treaba”, spune Vlad.

„Nu oricine poate renunța la sine”

Tatăl lui Vlad a crescut fără tată încă din primul an al vieții și de aceea, spune bărbatul, a fost învățat de mic că trebuie să dea și altora din puținul lui, atunci cînd aceștia nu se pot descurca. „Cum nu oricine poate să fie medic sau șofer pe tir, nu oricine poate să renunțe la sine pentru a-i ajuta pe ceilalți. Totul pleacă din interior”, crede Vlad Plăcintă, spunînd și că tatăl îi este model în viață, iar el pentru copii lui nu își dorește decît să fie creștini și oameni buni.

Copiii pentru care s-a pentru care s-a luptat, dar care au pierdut lupta cu boala, crede că Dumnezeu le-a ținut un loc în Rai, „ca să se roage pentru cei care au rămas și pentru noi ca să îi putem ajuta”. Despre el nu spune decît că vrea să rămînă în continuare același om simplu, de la țară, cu accent moldovenesc. „Să rămîi simplu este cel mai greu, este o luptă continuă interioară, este o luptă cu tine însuți. Asta e cea mai grea luptă pentru fiecare om. Noi sîntem cu adevărat noi în fața bolii, în fața morții, în fața celui bolnav, prin felul în care ne aplecăm către el și cum îl ascultăm. Cel mai greu este să îmi păstrez echilibrul.”