Alegeri în cîrciumă

La graniţa dintre judeţul Iaşi şi judeţul Vaslui, se întinde pe un deal, comuna Rebricea, uitată de urmele străinilor. Te întîmpină la intrare gara, care pare pără­si­tă, o cîrciumă, să ţină de cald oamenilor şi un veceu public gata să cadă.

Strada principală taie satul în două. E pustiu, iar gerul lui februarie a venit mai devreme aici. Din vale vine o doamnă grăbită, puţin ciufulită şi se opreşte cînd o întreb dacă merge la vot. Se va duce, chiar dacă nu are nici un fel de aşteptări din par­tea celui care va ajunge la conducerea ţării. Cu glasul bine încălzit de la suta de grame băută mai devreme cere o economie dezvoltată şi un loc pentru copii în care să desfăşoare mai multe activităţi.

Un peisaj gri, monoton, pătat de afişe roşii care ţin partea PSD-ului, conturează imaginea unui sat plin de nehotărîre în pragul alegerilor. Dincolo de garduri se-ascund prin colţurile curţilor case şubrede care se chinuie să ţină piept iernii. Cu fe­ti­ţa de mînă, Cornelia nu s-a hotărît cu cine să voteze. Nu ştie ce să ceară, speranţele par că au abandonat-o, dar cu ultimele puteri speră la o educaţie bună pentru copila pe care abia o luase de la grădiniţă.

Cîrciuma de lîngă gară e plină. Se aud vocile revoltate ale sătenilor pînă afară. Pare-se că tot politica îi frămîntă. În faţă, Vasile Popa se încălzeşte cu puţină tărie şi are alături hamul cailor care dau semn că vor să plece. Cu căciula trasă pe urechi, o pereche de mănuşi rupte în vîrful degetelor, trage din ţigara aproape fumată spunînd dintr-o suflare „Foarte sigur eu voi merge la vot!”. Un vecin îi ţine de urît. Nu pare la fel de sigur, dar ştie ce îşi doreşte: „Un trai mai bun”. Cu ajutorul social de 140 de lei pe lună, Vasile abia se poate descurca. Sotia i-a murit, iar fata nu l-a mai căutat de 10 ani. A rămas singur şi mai munceşte cu ziua pe la oameni să aibă bani pentru viciul său: ţigările. Nu are încredere în promisiunile candidaţilor şi nici propriul viitor nu îl vede bine: „Am 55, la 65 o să primesc pensie, daca o-i mai ajunge, dacă nu…”
În bar, gălăgia s-a mai potolit. Iese un bărbat nemulţumit, încă prins de febra dis­cuţiei pe tema alegerilor: „Sînteţi nişte hoţi toţi!”. Se îndepărtează pe drum şi mai aruncă în urmă cîte o privire: „Hoţii!”.

Încă cinci minute şi vine trenul. E frig. Lîngă mine apare profesoara Claudia Rusu, doamna cu care mă întîlnisem mai devreme pe stradă. Se pare că se grăbea să se încălzească la cîrciumă. „Dacă sînteţi nişte doamne staţi şi îngheţaţi afară. Eu prefer să nu fiu şi să mă duc la căldură”, spune aceasta venind în staţie. E încîntată că cineva din sat vrea să facă o crescătorie de găini şi merge în Iaşi la dentist: „E tare frumos doctorul! De plăcere mă duc acum!”, îi recomandă doamna Claudia unei prietene ale sale.

Aşteptările sătenilor? Un trai mai bun. Asta au cerut toţi. Nu ştiu prea bine ce înseamnă, dar ei cred că asta le-ar aduce o viaţă mai bună. Le este greu să creadă în schimbare şi au un singur cuvînt pentru cei de sus: „Hoţii!”