Anica Popovici, o viață dedicată catedralei cărților

Pe 23 aprilie, cînd au fost decernate premiile pentru Biblioteca și Bibliotecarul anului din județul Iași, Anica Popovici a primit premiu și diplomă pentru recunoașterea întregii sale activități. Mică de statură și cu o memorie vioaie, bibliotecara a fost între 1962 și 1989 șef al Secției pentru Copii a Bibliotecii Județene Iași. Atunci biblioteca își avea sediul în Palatul Culturii și avea cîte 200 de vizitatori în fiecare zi, doar în aripa pentru copii. Pe ei, Anica Popovici i-a îndrumat către cartea potrivită timp de 27 de ani, iar azi dacă i-ar vedea pe stradă, i-ar recunoaște ca pe niște nepoți.

La cei 88 de ani ai săi, Anica Popovici încă mai are un mers elegant, dar pășește cu grijă peste fie­care treaptă sau denivelare a trotuarului. Își poartă geanta neagră și mică cu mare grijă, iar pentru că și-a lăsat fermoarul auriu deschis, din ea evadează cîteva foi care par să nu își găsească locul acolo. Îmi po­vestește că atunci cînd a ajuns pentru prima dată în impunătoarea clă­dire a Palatului Culturii a fost pentru că meseria de profesoară o ducea prea departe de familie, deși asta și-ar fi dorit să facă. Ca printr-un miracol, Anica Popovici a ajuns tot alături de cei mici pentru că a fost repartizată pe secția pentru co­pii a bibliotecii.

„La cîteva luni de cînd am in­trat în bibliotecă mi s-a dat conducerea secției. Am stat la secția de copii de cînd am intrat și pînă am ie­șit. Erau chestii pe care trebuia să le stăpînești și în afara specificului secției, chestii de catalogare, de or­ga­nizare a colecțiilor pe care le-am învățat separat din literatură”, po­ves­tește și gesticulează cu ambele mîini, le ridică pînă la nivelul feței, agită aerul cu cîte una pe rînd du­pă le duce în poală și le leagă una de cealaltă. Facultatea de Filosofie pe care o terminase a ajutat-o pe ju­mătate în meseria de bibliotecară și în rest a fost nevoită să meargă la cursuri de inițiere și perfecțio­na­re de unde a învățat cum se face această meserie.

Labirint printre rafturi

Zilele petrecute în Secția pentru copii din Biblioteca Județeană din Iași a făcut-o pe Anica Popovici să îi certe pe cei mai îndrăzneți care nu păstrau rîndu și îi săreau pe co­piii care erau cuminți și care nu în­drăzneau să spună ceva pentru că rîndul nu a fost respectat. „Îmi amin­tesc că erau cozi din ușa secției de copii care dădea spre stradă și se prelungeau pînă în mijlocul sălii. Era o frecvență de 200 de copii pe zi, de la opt dimineata pînă la opt seara. De aceea cînd unul dintre băieții mai îndrăzneți îi depășeau pe cei care stăteau liniștiți la locul lor, eu îi trimiteam să mergă acolo unde le era rîndul”, își amintește aceasta cu glasul jucăuș și plin de veselie. Din cînd în cînd, nostalgia vremurilor de altădată o face să zîmbească firav și să îi apară în ochi licăriri de lumină.

„Îmi aduc aminte că a ve­nit odată Eusebiu Camilar și i-a vă­zut pe copii în sala de lectură și așa a privit la ei și a zis că sînt ca din icoană copii aceștia.”

Bibliotecara a luptat și pentru mo­dernizarea secției pe care o con­ducea și una dintre realizările Ani­căi Popovici a fost „raftul liber”. „A­proape fiecărui copil trebuia să îi enumeri vreo zece titluri și să-l întrebi dacă a citit acea poveste. Timp de 12 ore era cumplit. Eu am luptat crîncen pentru ca în sala de lectură să fie introdus un raft liber de unde copilul să își aleagă singur o carte după ce-i răsfoiește pagini­le. Și altfel stăteam de vorbă cu copi­lul în fața raftului și îi povesteam des­pre o carte cînd el era cu ea în mînă”, spune bibliotecara în timp ce se așa­ză pe o bancă din fața Teatrul Națio­nal. Soarele îi face părul cărunt să strălucească și îi luminează fața blîn­­dă.

Biblioteca din Palat avea și sală de lectură, povestește Anica. „Era o sală plină cu copii, era tot o sală care privește spre stradă, care este cumplit de mare. Erau atît de mulți copii încît buletinele de la sala de lectură trebuia să le ținem în or­di­ne alfabetică, altfel nu puteam să preluăm publicațiile consultate de ei în sală. Îmi aduc aminte că a ve­nit odată Eusebiu Camilar și i-a vă­zut pe copii în sala de lectură și așa a privit la ei și a zis că sînt ca din icoană copii aceștia”. Amintirile din Bibliotecă nu contenesc să apară, iar poveștile curg una după alta răs­co­lind prin mintea șefei de la sec­ția de copii a Bibliotecii Județene din Iași.

Femeia a îngrijit secția de copii a Bibliotecii Județene din Iași.

Sadoveanu, îndrumător în viață>

Anica Popovici a copilărit într-un sat care este la o distanță de cinci kilometri de Pașcani unde nu își amintește să fi existat vreo bi­bli­o­te­că. După reforma școlară, a plecat la liceu, la Fălticeni. Acolo a trăit una dintre cele mai memorabile clipe din viața sa. „Eram elevă de serviciu pe hol și cînd toată lu­mea era la ore, din cancelarie, care avea ușa deschisă, s-a auzit o voce care citea din Creangă. Eu nu l-am auzit niciodată pe Sadoveanu, dar mi-am închipuit că aia era vocea lui. Curioasă, m-am dus să văd ci­ne citește și l-am văzut. Era Sa­do­veanu care citea din Creangă”, pe față i s-a așternut un zîmbet larg, iar ochii i s-au mărit de extaz. Nici zumzăitul de voci care se învîrte peste parc și nici mulțimea de oa­meni care se plimbă pe aleile în­gus­te nu o împiedică să își expri­me sen­timentele față de autorul ei preferat.

Cu această scenă în minte, mai tîrziu, cînd secția de copii era condusă de ea, Anica Popovici a înființat un club de duminică pe care l-a numit „Mihail Sadovea­nu”. Așa că zi de zi se afla la bi­blio­tecă, chiar și duminica, singura ei zi liberă pe care a dăruit-o tot copiilor. Fiica ei a stat în grija bu­ni­cilor cînd mama Anica nu putea să aibă grijă de ea. Seara după ce își punea la punct lucrurile prin casă și își pregărea fetița pentru școală, Anica mai citea cîte o carte în do­me­niu sau mai scria rapoartele pen­tru ziua precedentă. Ziua următ­oa­re o lua de la capăt. Meseria de pro­fesoară i-a lipsit, dar a preferat să ajute pe cine putea cu sfaturi des­pre ceea ce înseamnă să fii bibliotecar. „Eu, cînd am ajuns pentru prima dată în bibliotecă, nu am fost în­cu­rajată deloc. Cele care erau mai vechi mi-au spus că este greu și eu cînd am ajuns să fiu cea veche am încercat să le dau speranță noilor venite”, povestește bibliotecara. Zîmbetul Anicăi este încrezător și la fel de cald ca razele de soare ca­re i-au uscat buzele. „Am încercat să nu le sperii”, concluzionea­ză cu glas stins plin de compasiune pentru colegele ei nou venite. Anica a ieșit la pensie în 1989 și de atunci și-a dedicat viața familiei și colec­ții­lor de cărți și reviste. „Am un res­pect care nu se poate explica pen­tru cuvîntul scris. Nu pot să arunc nicio pagină cînd știu că aceasta este scrisă”, își justifică aceasta mul­titudinea de cărți pe care o are strîn­să acasă și pe care vrea să o do­ne­ze bibliotecii din Tătărași.

Acum mai merge în vizită pe la Biblioteca Ju­dețeană și observă cît de mult s-au schimbat lucrurile de atunci pînă acum. „Am observat că în ultimi patru – cinci ani, îna­inte de a ieși la pensie, televizorul în­cepuse să con­sume din tim­pul co­piilor”, încheie Anica deza­mă­gi­tă.