Antrenorul uitat la poarta mănăstirii

Mihai Tănăsescu este un om credincios, dar nu de asta își duce veacul lîngă Mănăstirea Humorului. După 21 de ani ca jucător de rugby și nouă ca antrenor, a ajuns să stea în fața magazinului de suveniruri și să mai schimbe vreo două vorbe cu trecătorii despre sport. Cînd băieții selecționați acum la națională își amintesc de el, îi mai aduc cîte un fular, o minge sau un fanion de la echipele din lume la care au ajuns. Ei încă nu au uitat că antrenorul îi fugărea pe ulițele din Gura Humorului ca să îi convingă că viitorul lor stă în rugby și nu în alergatul mingii de fotbal. Cît despre antrenor, el și-a întins suferințele, dezamăgirile și reușitele vieții într-un colț de magazin. Acolo, cînd se uită, trăiește în cîteva secunde mai intens decît a făcut-o în 30 de ani de meserie. Și zîmbește.

La intrare în Gura Humorului, tre­­­nul se leagănă. O face mereu, de cînd și­nele erau bătute de locomotive de e­po­că, mînate de saci întregi de căr­­buni aruncați în brațele focului din boi­lere. Localnicii au ajuns să se amuze și le spun ghiduși turiștilor că de aceea știe toată lumea de Gura Humorului, doa­r e singurul loc din Bucovina în ca­re pî­nă și pămîntul dansează cu tine.

La poarta mănăstirii, Mihai Tă­nă­ses­cu se ascunde de frig în mașină. Un munte de om, lat în umeri cît un urs pe două picioare, stă pe scaun cu bărbia în piept, îmbrăcat cu o pufoaică ce îl  fa­ce încă de două ori mai mare. Nu s-a oprit în Gura Humorului doar pentru legănatul șinelor de tren, ci și-n spe­ranța că-și va putea lăsa în spate tre­cutul. Dar cei 21 de ani de rugby s-au încăpățînat și l-au mai făcut încă o dată să renunțe la tot pentru sportul mingii ovale; cum a făcut și în tinerețe.

Antrenorul zugrav

La începutul anilor ’90, a plecat cu familia din București, terminîndu-și ca­riera de sportiv profesionist. Era o vre­me în care „rugby-ul se făcea fără bani, pentru mîndria națională” și, prin urmare, după două decenii de ac­ti­vitate sportivă s-a trezit că nu are cum să-și întrețină familia cu trei co­pii. Bucovina i-a picat cu tronc, așa că a pornit-o de la zero în Gura Hu­mo­ru­lui, angajîndu-se ca șofer al prima­ru­lui. Pînă cînd „am auzit că sînt cîțiva pa­sionați de rugby pe aici și încearcă să facă ceva, așa că m-am dus și eu să îi ajut pe vremea cînd lucram la pri­mă­rie”.

Așa i-a cunoscut pentru prima oa­ră pe copii. După cele șapte ore de mun­­că la primărie, se ducea la stadion „ca să-i țin pe băieți în priză”. A făcut an­trenamente cu ei pînă la apusul soa­relui timp de șase ani, fără să pri­meas­că nici un ban, pînă cînd, George Stra­ton, un fost jucător de rugby local și cel care a fost pînă anul trecut pre­șe­dintele Federației Române de Rug­by, i-a făcut o propunere. „Mi-a spus că vrea să facă ceva mai serios și dacă eu vreau să mă implic. Am acceptat, mi-am riscat familia, m-am lăsat de ser­viciu și m-am dus după dînsul. Tot ce i-am cerut a fost să îmi dea nici mai mult nici mai puțin decît ce cîștigam la primărie: două milioane și jumătate pe lună, să-i pot întreține pe-ai mei”. Băr­batul vorbește domol, aproape șoptit. Își alege cuvintele cu grijă, dar sub to­nul mieros încă se mai simte că este mă­cinat de o dezamăgire profundă. Mă invită pe bancheta din spate a mașinii, să ne ascundem de frig și să mai discutăm. Își frînge inconștinent pumnii de scaunul din față, în timp ce se în­toar­ce, treptat, în timp.

Mihai Tănăsescu și-a luat rolul în se­rios. Venea în fiecare dimineață la pri­ma oră și pleca seara după cel puțin 12 ore în care stătea cu copiii, urmărea ca­sete, completa hîrțogăraie, făcea chiar și muncă de zilier. „Mai mun­ceam și pe la stadion. Unii spuneau că de ce mă implic la zugrăvit, la tencuit, că lu­cram cot la cot cu muncitorii. «Mă, tu ești antrenor, ce te cobori la zid?». Le spu­neam că eu fac asta pentru copii, pentru sportul ăsta, să fie bine. Cu ba­nii ăia pe care-i economisește mun­cind eu, să aduca echipamente la echipă”. Și de asta nu a dus lipsă. „Din punctul ăs­ta de vedere am avut tot ce trebuie, ca­se­te video actualizate pe ani, din ca­re scoateam scheme de joc de la neo­ze­elandezi, de la sud-africani. Pentru că astăzi se joacă un altfel de rugby față de acum 21 de ani și nu poți antrena din memorie. Problemele au în­ce­put în­să mai tîrziu, cînd patronul a început să mă atace”.

Orgoliul celor fricoși

Din primul an în care a venit la e­chi­pă cu program întreg, Tănăsescu a avut succes. Lucrînd cu copiii de mici, a format un grup și a ajuns campion național de trei ori cu băieții și tot de atîtea ori cu fetele. Avea pînă la 300 de co­pii la centru și de abia reușea să îi programeze pe toți într-un orar. „Co­pi­ii au fost buni, îi cunoșteam după ochi. De cînd intrau pe poarta la stadi­on mă uitam în ochii lor și știam ce po­tențial au în ziua aia, ce chef au de lu­cru, și în funcție de starea lor psihică și fizică lucram cu ei mai mult sau mai pu­țin și așa am reușit să mi-i apropii, să-i fac prieteni, cu toate că era dife­ren­­ță mare de vîrstă”, își amintește an­tre­norul, cu un zîmbet cald pe buze.

Cel mai greu i-a fost cu ei în primii doi ani de antrenorat, cînd tot ce a gă­sit la echipă erau niște puștani orgolioși. „A fost foarte dificil pînă i-am fă­cut să creadă în victorie. Veneau e­chi­pe ca Pașcaniul sau Bîrladul și spu­neau chiar cei mai curajoși din echipă «mamă ce mare-i ăla» iar la ceilalți mai fricoși intervenea frica. Pînă i-am convins a fost greu. După ce le-am scos frica de adversar au fost doi ani ju­mate cînd nu au mai pierdut un singur meci. Pînă cînd am plecat”. Dar an­trenorul nu s-a rezumat doar la an­tre­na­mente fizice. A insistat la sponsor, care, prin niște cunoștințe de la minister, a reușit să înființeze la școala locală o clasă de rugby, „ca să-i țin pe băieți grămadă”. Și să facă din ei o echipă.

Însă nici copiii nu l-au ajutat de la în­ceput. Pentru unii, încă din primii ani de antrenorat, mergea să vorbească a­ca­să cu părinții dacă aveau probleme la școală și ajungea pînă la urmă „di­ri­gintele să mă oprească pe stradă și să-mi spună «domnu’ Mihai, nu știu ce i-ați făcut lui Cezărică, dar s-a cumințit de tot»”. Și pe atunci, copiii încă erau în clasele a V-a sau a VI-a. Mai tîrziu în­să, cînd s-a implicat mai mult, a inter­ve­­nit pentru ei chiar și cînd aceștia nu a­veau bani să își caute îngrijiri medi­ca­le, „aveam doi cu probleme pentru ca­re am mers eu pînă la București pe ba­nii mei ca să încerc să îi fac bine”, își amintește Mihai Tănăsescu. Dar din­­tre băieții săi, cele mai mari bătăi de cap i-a adus Georgică. „Am fost de trei ori la părinți după el, fugeam și îl că­utam peste tot că lui îi place fotba­lul. Cînd îl găseam îi ziceam «Geor­gi­că, aici nu ai șanse cu fotbalul, tu ai ap­titudini mari pentru rugby». Și îl luam și lucram separat cu el că avea o de­ficiență mare la scăpat mingea. Par­că îl frigea. În rest avea viteză, calități fi­zice, inteligență, jos pălăria. Avea u­na rea și zece bune”, povestește Mihai dînd din mîini ca și cu ar încerca să prin­dă o minge de rugby apărută prin par­­brizul mașinii sale.

Sfaturile și munca nu s-au pierdut în­să în gol. George Cătună joacă acu­ma la Baia Mare și săptămîna trecută a devenit pentru a cincea oară campion na­țional și este selecționat și la echipă. Pentru că mulți dintre băieții pe care i-a antrenat Mihai Tănăsescu au ajuns la cele mai bune echipe din țară și din stră­inătate, iar anul trecut, patru din cei care își juleau coatele pe ulițele din Gu­ra Humorului au mers la Cupa Mon­dială din Africa și au fost la zece mi­nute de o victorie istorică în fața Sco­ției. „Uite, dacă rămînea aici în co­mu­nă ce făcea? L-am ajutat să iasă de aici și a fost în Africa de Sud și în Fran­ța de nu știu cîte ori”.

Campion în retragere

Mihai Tănăsescu nu a făcut fa­cul­­tate. O spune la modul onest, fără resentimente sau rușine ascunsă. Tatăl său i-a părăsit pe el și mama lui cînd a­vea 14 ani și de atunci a trăit cu puțin și s-a dedicat rugby-ului. Prima sa sluj­bă a avut-o la 16 ani, cu doar opt cla­se absolvite, iar liceul l-a făcut mai tîrziu, la seral. Pentru cei din jurul său în­să, acest lucru a contat mai mult de­cît s-ar fi gîndit vreodată. „Sponsorul me­reu venea la mine, Straton, mai a­les de față cu băieții și mă înțepa des­pre asta. Dar eu le-am spus. «Uitați-vă la mine și învățați. Sînteți buni, daca munciți veți fi și mai buni, o să se bată echipele pe voi. Mergeți la facultate, și nimeni nu o să șteargă cu voi pe jos»”, și se oprește. Continuarea o are pe vîr­ful buzelor, dar nu o duce pînă la capăt pentru că nu s-a lăsat învins de patron. În cel de-al treilea an, 2001, și ultimul, au vrut să îi ia echipa la mijlocul se­zo­nu­lui și el să se apuce de la zero cu o no­uă generație. I-a refuzat „eu le-am pro­mis băieților că ies campioni, după aceea nu aveți decît să faceți ce vreți”. În acel an, la antrenamente se ținea de cî­te o rezervă „sau mai rugam un băiat să mă ajute să mă țin pe picioare. Eram mo­leșit, amețeam, aproape să leșin din ca­uza stresului”, rememorează cu greu antrenorul.

A reușit să iasă campion, și a plecat de la echipă chiar înintea turneului final, care urma să aibă loc în Suedia. După doi ani și jumătate în care nu au pierdut nici un meci, băieții au ieșit pe ultimul loc. Patronul a avut însă grijă ca victoria din campionat să rămînă doar pe stadion, iar înfrîngerile să-i pi­ce-n cîrcă lui Tănăsescu. „I-am lăsat din cauza sponsorului. M-a durut su­fle­tul că i-am crescut de mici, dar n-am mai putut. Straton în schimb le-a spus că n-au mișcat nimic că i-am abandonat eu, că i-am lăsat la greu. Așa că acum, 80 la sută dintre ei, poate 90, cînd mă văd nici nu mă mai salută. To­tuși mă bucur că sînt studenți și că i-am luat de pe stradă. Poate ajungeau bor­fași”, povestește cu patos antrenorul pî­nă cînd vocea îi devine aproape șop­tită. Se mișcă greoi pe bancheta în­gus­tă a mașinii și se uită spre mine. Ochii i se încețoșează, dar se întoarce și se dă jos din mașină.

Colțul lui de Rai

Mihai Tănăsescu nu îndură degea­ba frigul, lîngă mănăstirea din Hu­mor. După ce a fost alungat ca an­tre­nor, nu mai avea multe opțiuni. „Cînd m-am lăsat de rugby, nu știam să fac altceva. Aveam trei copii, fe­tele studente în aceeași perioadă, di­fe­rență de un an. Cu ce era să le țin?” of­­tează bărbatul în timp ce se în­dreap­tă le­gă­nat spre magazinul din spatele nostru. L-a deschis la cîteva săptămîni după ce i-a lăsat pe băieți să se descur­ce cu altcineva. După 21 de ani ca ju­că­tor și nouă ca antrenor, Mihai Tă­nă­ses­cu vinde turiștilor cărți despre Bu­covina, măști, seturi de șah și alte su­ve­ni­ruri. „Acuma cînd aud de rugby, cu un ochi plîng și cu unul rîd, vorba a­ce­ea. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Am probleme și cu fa­mi­lia, și pe aici la magazin, dar seara cînd închid ochii îmi aduc aminte de la prima zi de antremanent pînă la ultima. Și au fost cele mai frumoase”, spu­ne bărbatul în timp ce trece pragul magazinului cît o colibă din lemn.

Îmi povestește spășit că poate era mai bine dacă nu ieșea campion, că a­tunci îl lăsa și patronul în pace și putea să iasă la pensie liniștit ca antrenor cu acte în regulă. Cînd însă îmi povestea cum îl macină reumatismul și că e îm­bră­cat ca pentru „mers la copcă”, pri­vi­rea îmi cade pe un colț din magazin, or­nat de la un capăt la celălalt cu fu­la­re, mingi, fanioane sau tricouri de la e­chipe de rugby din toată lumea, un bu­fet suedez al culorilor. Rușinat, an­tre­norul întinde mîna către o șapcă ver­de. „Acestea sînt de la băieții de su­flet, iar pe asta am primit-o prima, de la George Cătun, din Irlanda. Apoi Ce­zărică mi-a adus din Franța tricou și fanion, tot George eșarfă și fular de la Baia Mare, Cătălin Dascălu mi-a adus tricou de la lotul național, echipamentul cu care au fost acuma la cupa mondială. Un băiat de suflet care joacă în Anglia în B mi-a adus eșarfă și fular…” și mîinile i se plimbă prin tot magazi­nul, existînd cîte un fular întins în spa­tele la fiecărui set de farfurii din ce­ra­mică tradițională. Nu toate le-a căpătat de la băieții săi, pentru unele a făcut schimb cu turiști străini aflați în vizită la mănăstire. Și n-a rămas dator nici bă­ieților, dar nici fanilor care i-au mai dat cîte o minge sau un fular. Le-a dat „de trei ori mai mult” pentru fiecare obiect adus și nu regretă: „Păi îmi pla­ce sportul, iar cînd deschid ușa de la magazin, chiar și pentru un minut, îmi retrăiesc viața. E singurul lucru care mă mai bucură”.

***

– Dacă toți oamenii ar avea un loc spe­cial în lumea asta, acesta ar fi al dum­nevoastră?

– Știți, am și acasă cîteva lucruri, dar nu pot să mă întind ca aici. Da, aici e locul meu (se oprește și începe să plîn­gă încet). Îmi pare rau, să nu spu­neți, dar m-ați lovit la punctul slab. Un rugbist adevărat nu trebuie să facă as­ta, nu trebuie să plîngă niciodată.

Cătălin HOPULELE