Arta de a avea mereu dreptate

Dan Cristea crede că, de foarte multe ori, românii nu știu să aibă succes. Pentru că nu avem exercițiul succesului, iar atunci cînd se întîmplă să obținem ceva la care am visat și pentru care am luptat atît de mult, în loc să ne bucurăm sîntem mai de­grabă stingheri. Atunci cînd a cîștigat campio­na­tul mondial de dezbateri, spune că nici el nu a știut cum să gestio­neze momentul. Nu a înțeles nici fascinația presei pentru orice sună a fi de talie mondială, fiindcă pînă atunci ni­meni nu l-a sunat ca să-l felicite măcar pentru rezultatele internațio­na­le bu­ne. Acum după trei ani de zile, a renunțat la dezbateri. Dar pentru că lupta cu argumentele i-a rămas în sînge, și-a mutat pledoaria într-o sală de judecată, iar juriul s-a tranformat cu adevărat în instanță.

Cînd am participat prima oară la tur­neul de la Oxford, cîștigasem de­ja două naționale. Mă gîndeam că dacă nu venim acasă cu locul întîi, măcar fi­nala să fie. Am luat locul 102 din 130 de echipe.

Își dă jos cravata și sacoul, ia o gu­ră de cafea și, cu răbdarea celui care se așază să privească un film foarte lung, îmi spune că școala generală a făcut-o în Cluj. „La liceul Gheorghe Șincai, la clasa specială de bilingv engleză”. Din tonul ușor apăsat, cuvintele amintesc și acum de mîndria zilelor în care ma­tematica o învăța, de cîteva ori pe săp­tămînă, în limba engleză. „Pentru vre­mea de atunci era ceva complet nou și însemna foarte mult.” Au fost anii în care aveau în programă ore de conver­sație cu nativi americani, care i-au aju­tat, pe el și pe colegii lui, să preia ac­centul. „Atunci unul din profesori a venit cu ideea să facem dezbateri în orele de conversație.” Și nu a durat foarte mult pînă cînd mai toți dascălii au început să preia această tehnică al­ternativă de predare.

Cînd era la liceu, un grup de studenți clujeni au avut ideea să organi­zeze și un club, iar, astfel, în clasa a X-a a început să dezbată mai organizat. Un an mai tîrziu, în clasa a XI-a, a cîș­tigat prima competiție națională. Du­pă regionala Transilvaniei, la care Dan ratase calificările pe echipe, avea cele mai bune rezultate în clasamentul in­di­vidual. „Două colege se calificase­ră, dar le lipsea un om. M-au luat să particip cu ele” (n.r.: în competițiile pen­tru elevi echipele sînt formate din cîte trei persoane, iar în cele pentru studenți din cîte două). Anul următor, po­ves­tea s-a repetat: meciuri bune în califi­cări, finală cîștigată. Au hotărît atunci să încerce și competiții internaționale. „Am ales Oxford-ul pur și simplu întîmplător, nu știam cît de importantă este. E ca și cînd ai fi pescar și alegi să mergi la un concurs în New York, doar pentru că-ți sună frumos. Așa, măreț.”

Împreună cu Nicoleta Lupea, co­lega lui de echipă, a renunțat la orice altceva pentru a avea timp să caute fon­duri, fiindcă aveau nevoie de bani mulți ca să participe și să se sus­țină în Anglia. Pe lîngă asta, „problema a fost că nu eram pregătiți. Nu aveam antrenori, nu ne-a învățat ni­meni. Mai mult, în loc să citim un «The Econo­mist», noi umblam prin tot Clujul du­pă finanțatori”. Iar umi­lin­ța de a ba­te din ușă în ușă a fost ur­mată de umi­lin­ța de a pierde meciuri în fața unor vorbitori de limbă engleză mai slabi decît ei. „Ne picase o temă pe libera­li­zarea comerțului, apoi ceva cu schim­barea admiterii în universi­tă­țile britanice. Iar cum pe vremea aia nu a­veam Internet, nici nu eram deloc pre­gă­tiți.”

Privirea și-o ridică, ca abu­rii aromați care se înalță din ceașca cu cafea fierbinte pe care o are în față. „Acolo am văzut un meci de finală care m-a marcat. Se ținea în ceea ce ei numesc The Chamber, o cameră în Oxford renumită pentru dezbateri de obicei politice.” Acolo, vorbitorii con­trolau emoțiile sălii. „Nu văzuse, în viața lui, oameni care să facă valuri în fața unei idei bune și cu greu își ima­gina că ar putea să treacă ceea ce nu­meș­te „testul amfiteatrului”. Un discurs în care toată sala să empatizeze cu tine. „Acolo este momentul în care te împlinești ca vorbitor.”

Aproape de abandon

Timp de cinci ani de zile, din 2003 pînă în 2008, am participat la mai puține turnee decît un student britanic într-un singur an. În timpul facultății, Dan a în­ce­put să meargă tot mai rar la competiții. „În­tre timp mă angajasem și la TVR, bani suficienți nu aș fi avut oricum și e­ram destul de ocupat și cu faculta­tea. Îmi doream foarte mult să fac televiziu­ne”, îmi zice. A fost, pe rînd, prezentator al Matinalului la TVR1 din Bucu­rești, apoi în Cluj. În cele din urmă, a ajuns să modereze, la TVR 2, emisiunea „Șan­să și neșansă”. Rîdeau colegii de el, în glumă, „pentru că printre alte de­fecte de vorbire, eu sînt șîșîit, sîsîit, jî­jîit. Iar numele emisiunii avea doi de ș și doi de s. Îmi spuneau că nici titlul nu pot să-l pronunț corect”.

În 2008, Dan era masterand al Fa­cultății de Drept din Cluj, iar Nico­leta era în ultimul an. „Se termina. Și nu mai făcuserăm nimic de un an și ju­mătate.” Au decis, atunci, să își inves­tească toți banii economisiți în ultimul lor an de dezbateri. Au participat la do­uă turnee de pregătire, unul în Paris și unul în Amsterdam. „Dar ne loveam de aceeași problemă. Mai ales cu echi­pe de vorbitori care nu sînt nativi, ar­bi­trii nu au răbdare. Că nu ai fluența lor, profunzimea lor. Și primele me­ciuri le pierdeam. Ni se tot repetau aceleași probleme. Noi conținutul îl aveam, ci­team pe rupte. Dar nu eram pregătiți, nu reușeam să trecem de un anumit nivel”, îmi spune cu aceeași frustrare în ton care i-a făcut, cu ani în urmă, să-și dorească să renunțe. La Oxford, du­pă al doilea meci din calificări, aveau un loc patru și un loc trei (n.r.: formatul de dezbatere este de cîte patru echipe, iar locul întîi pe dezbatere îl ia echipa cea mai convingătoare).

Nicoleta i-a spus, într-o pauză din­tre meciuri, că e inutil, nu vor putea evolua și ar fi bine să renunțe. Au cîștigat meciul următor și, două zile mai tîrziu, finala Oxford-ului. „Du­pă asta au urmat europenele, cu același rezultat – locul întîi”, care este, pe lîn­gă mondiale, cealaltă mare compe­ti­ție importantă. Împreună formează Hat-trick-ul, pe care nu reușise nimeni să le cîștige, pe toate trei, în același an. „Și nu spun povești. Nu se schimbase nimic spectaculos în motivația noastră nici în structura interioară. Pur și simplu lucrurile au început să mear­gă. Deodată.” Împreună cu meciuri foar­te bune au venit arbitri foarte buni, care le dădeau feedback și de la care au învățat, progresiv, tot ce pierduseră în anii de muncă fără antrenor. În ace­lași an, la Yale, Dan a jucat finala. „Fiind competiție de nativi, nu se compara cu experiențele mele trecute. Mi-a plă­cut meciul acela, atunci am simțit că se poate, că pot să fac ce-mi propun.” Tot atunci, Dan își trecea propriul test al amfiteatrului.

Rezultatul nu era evident

Presiunea era cu atît mai mare cu cît avansam la mondiale, pentru că nimeni nu mai făcuse Hat-trick-ul.

Înainte de mondiale, cînd era atît de important să găsească sponsori, di­rectorul unei companii din Cluj le-a spus că el nu finanțează decît sporturi extreme. „Nico i-a spus că «dacă asta este condiția, noi putem să venim mîi­ne îmbrăcați gros și cu schiuri»”, zice amuzat.

Nu se sfiește să ascundă zîmbetul larg cînd își amintește de competiția din 2009. „Mondialele nu se compa­ră cu nimic altceva. Acolo îți joci via­ța de debater în cîteva secunde. Ni­meni nu mai vrea să ridice săli în picioare, să debordeze de stil, fiecare concurent urmărește un joc tehnic corect, care să-l ducă în finală”, iar Dan se o­preș­te brusc. „E frustrant să vrei performan­ță în dezbateri, ca român. Pentru că nu avem nici fondurile, nici pre­gă­ti­rea. În străinătate, există training-uri pentru orice problemă care poate apă­rea într-o competiție.”

Din partea categoriei de vorbitori de engleză ca a doua limbă, într-o du­minică dimineață, Dan juca alături de Nico marea finală. Nu își amintește prea multe din ziua aceea. „Cînd joci împotriva unor vorbitori atît de flu­enți trebuie să fie evident că ai cîș­tigat pen­tru ca votul să meargă de partea ta. După meci, balanța înclina spre noi, dar nu era foarte clar. Îmi mai amin­tesc numai că seara am auzit, la verdict, «cinci la patru pentru BBU».” BBU era prescurtarea Universității Ba­beș-Bolyai, pe care Nicoleta Lupea și Dan Cristea o reprezentau. „Tot ce-am simțit a fost un imens sentiment de u­șurare.” Presiunea, apăsarea finalei creș­tea cu fiecare om pe care-l au­zeau spunîndu-le că sînt aproape de Hat-trick, de performanța cea mai mare.

„În țară a fost tam-tam doar după mondiale. A fost incredibil, am făcut reclamă pentru Pepsi, am fost invitați la Garantat 100%. Dar nu am știut să gestionăm momentul foarte bine, pen­tru că nu eram pregătiți de cîștig. Tre­buia să fi făcut ceva pentru vizibilita­tea fenomenului”, și o umbră de re­gret acoperă vorbele lui Dan, întrerupte la răstimpuri de cîte un oftat. Ar fi dorit ca studenții și elevii care fac, astăzi, dezbateri, să nu mai aibă problemele pe care le-au avut ei. „Aș fi fost pre­gă­tit pentru eșec, în schimb. Deși, acum dacă mă gîndesc, nu știu cum aș fi tră­it cu gîndul că aproape am cîștigat,” iar zîmbetul care îi luminează fața este al omului împăcat, împlinit. După acel meci, Dan și Nico au fost invitați să participe la un turneu al campionilor. „Am refuzat, am vrut să rămîn cu me­ciul de atunci, cu finala aia. ”

Avocatura, ca dezbatere 

Mi-au spus că meseria de avocat nu este ca în filme, că este plictisitoa­re și monotonă. Dar tot ei îmi spuse­se­ră și că nu pot cîștiga mondialele. Îl impresionau, cînd mergea la com­petiții, părinții care-și aduceau co­piii să vadă finalele turneelor. Îi pla­ce, dincolo de relația apropiată pă­rin­te-copil, ideea de a-ți petrece dimineața de duminică văzînd așa un spectacol. I-ar fi plăcut la fel de mult ca și în România notorietatea dezbaterilor să crească.

Își amintește cum alte dăți se în­tre­ba cum reușesc marii vorbitori să pregătească un întreg caz, cu argumente atît de complexe, în doar cincisprezece minute. „Am rugat-o la un moment dat pe Nico, cînd eram mai mici, să-l întrebe pe unul din marii ju­cători ce face efectiv în timpul ăla. A venit înapoi și mi-a spus că «introducerea și încheierea». Atunci am crezut că tipul a trimis-o pe Nico la țigări, că nu a vrut să-i spună.” Rîde puternic și îmi spune că tîrziu a în­țe­les că așa este. Că temele din competiții se rezumă, de fapt, undeva la zece teme principiale, pe care atunci cînd le identifici și le înțelegi, îți este mult mai ușor să joci.

Astăzi, Dan Cristea este angajat la departamentul de litigii al unei agen­ții de avocatură. Îmi spune că avocatul, pentru el, este egal cu rezultatul ul­ti­mului proces. Își iubește meseria. Iar uneori, în sălile de judecată, tresare și se surprinde zîmbind, cînd de partea cea­laltă aude un discurs structurat. „Tre­sar pentru că în meseria asta fiecare proces schimbă o viață, aici nu se joa­că nimeni cu nimeni.” Găsește că fie­care proces este o finală de mondiale.

Livia RUSU