Băiatul care și-a renegat prezentul

Rareș îmi evită privirea focali­zînd un punct dincolo de lentilele subțiri și pătrățoase ale ochelarilor de soare. Nu știe de unde să în­ceapă, vorbește puțin și într-un tem­po lent. Nu-i pasă unde merge, dar nu su­por­tă să stea pe loc, așa că pășește privind înainte, refugiindu-și mîinile în buzunarul gecii negre. Zîmbește rar, re­ve­nind mereu și me­reu la aceeași grimasă pa­si­vă, iar părul blond îi e tuns scurt.

Po­vestea îi e aproape trasă la in­digo cu a majorității celor din ge­ne­rația lui. Nimeni nu știe sigur, dar me­dicii bănuiesc că totul a în­ceput cu o transfuzie, cînd avea cinci ani, într-un spital din Paș­cani unde a ajuns din cauza unei fracturi la pi­cior. De aflat, a aflat mai tîrziu, pe undeva prin 1998. „Cred că a fost mai ușor oarecum să mă adaptez si­tu­ației. Eram un co­pil de 10 ani. Da­că aș fi aflat acum, mi-ar fi fost cu siguranță mult mai greu. Mi-aș fi pus alte probleme”.

A trecut destul timp de-atunci, însă. E în anul I la master la Fa­cul­tatea de Economie și Admi­nis­trarea Afacerilor și ar vrea să-și găsească un loc de muncă, după ce-și termină studiile. „Totul e că cei ca noi nu plătesc contribuțiile la Casa de Sănătate și toate celelalte taxe care se impută unui an­gajat. Cînd trece ceva timp și nu le plă­tești, oamenii devin suspicioși. Și n-ar fi nimic dacă nu ar discrimina. Știi, du­pă țigani, noi sîntem cei mai discri­mi­nați. Au fost fă­cu­te studii.”

Aces­tea erau grijile ca­re-l tulburau pînă mai deunăzi. Nici o trimitere de la doctorul din cam­pus nu poate primi dacă re­cu­noaște că e bolnav. I s-a în­tîmplat unui prieten. Și stomatologii sînt cei mai reticenți, refuză pur și simplu să ofere o consultație. Co­le­gii de facultate nu știu, dar cu cei din cameră se înțelege bi­ne. „Știu și ei și doamna administrator și n-am probleme. Chiar sînt în regulă”, în­gînă tî­nărul cu jumătate de gură.

Altu-i, însă, baiul acum. Prima da­tă a avut probleme cu medicamen­tele la sfîrșitul lui februarie. Trebuie să meargă la finalul fie­cărei luni la Spitalul de Boli In­fec­țioase să și le primească. Atunci au venit foarte tîr­ziu și mai puține. „În principiu, pas­ti­lele ar trebui să în­cetinească evo­luția bolii. Dar da­că nu le iau cînd trebuie, dezvolt un fel de imunitate și le iau degeaba pentru că nu-și mai fac efectul. Pe martie au venit cît de cît mai la timp, dar acum, săptămîna asta, trebuie să le iau pe aprilie și nu știu nimic încă de ele. Nu știu ce o să mai fie, nu sînt fonduri, nu sînt ni­ciodată…”

Nostalgicul timpului 

Rareș a devenit el însuși un scep­tic. Ochii îi alunecă după un pre­școlar înfofolit care aleargă du­pă o minge, pe una din aleile din Co­pou. Îmi spune că oamenii nu în­țeleg, că nimeni nu se poate obiș­nui cu o astfel de situație, ci în cel mai bun caz se pot adapta. Și as­ta în­seam­nă să ții anumite lu­cruri pentru tine. „Cu cît mai puțini știu, cu atît mai bine”.

Alexandra PANAETE