Călătorie pe nisip de pastile

„Domnilor, ce mult ați crescut și ce bine arătați, iar voi, domni­șoa­relor, sînteți așa frumoase (…) Ia ve­niți și pupați-mă fiecare aici, pe ob­raz”, le-a spus bucuros adoles­cen­ților din tabără Se­bas­tian, doctorul care îi are în evidență de la naș­tere pînă în prezent. El are grijă de copiii din zona Moldovei care au fost infectați cu virusul HIV și aleargă împreună cu asocia­ții pentru tratamentul tuturor. Altă­dată, caută bani de excursii în țară, singura modalitate a tinerilor bolnavi de a se simți integrați într-un grup, cînd alții i-au dat la o par­te. Copilăria lor a însemnat cî­te două-trei școli schimbate de în­da­tă ce colegii aflau de boală, pri­viri grele aruncate de vecini de pes­te gard și drumuri la spital, cînd tocmai se întorseseră de aco­lo.

Poate doar vacanțele la munte, unde merg adesea în grup îi mai liniștesc. Dar de acolo, ei nu vin cî­te doi de mînă, „ne-am născut să­nă­toși, avem și noi dreptul la un par­tener sănătos”, după cum spu­ne Ele­na, o mamă îmbătrînită de dure­rea fiicei ei.

De bunătatea lui Sebastian îmi povestește și mama Anei, cea care nici acum, după cîțiva ani, nu ac­cep­tă că are fata bolnavă. „Eu am năs­cut-o sănătoasă, am hrănit-o bi­ne, i-am purtat de grijă ca ei să mi-o îm­bol­năvească în halul ăsta. Nu s-au gîn­dit că sînt și copiii ăș­tia su­flete de oa­meni? Cine mai vrea să-și facă un viitor alături de ei?”. De lîn­gă ea, Ana, fata cu ochii sma­ral­dii, răs­pun­de. „Ni­meni. Am avut un prieten și nu m-a crezut cînd i-am spus. Am mers împreună la spital la analize, iar după ce a văzut re­zul­tatele a zis «Doamne ferește!» și a plecat. A fu­git de mine împuș­cat”.

Șobolanii fug de SIDA

Necazul ei a început în toamna lui ’89, atunci cînd a ieșit din ma­ternitate și asistenta a făcut vac­cinul cu aceeași seringă la pa­tru be­be­luși. Ea era a treia în pă­tuț. După șase luni, cît i-a luat vi­ru­sului să se in­sta­leze, fetița a început să slă­bească și să-i fie rău, iar mama a hotărît să meargă la spitalul din Paș­cani. Dar acolo, nimeni nu i-a spus ce este cu Ana, de ce bebe­lu­șul acela zglobiu a devenit așa de obosit și somnoros întruna.

La 11 ani, boala s-a făcut și mai greu de suportat și „dintr-o dată, Ana mea parcă era o legumă. Atunci vestea a căzut ca o secure pes­te ca­pul meu. Cînd mi-au spus de la Iași la Spitalul de Boli Infec­ți­oase că su­feră de virusul ăsta, mi s-au înmuiat picioarele și parcă vo­iam atunci să fug să o strîng de gît pe cea care mi-a infectat co­pilul”, spune mama slăbită de lup­tat singură cu boala fetei, pentru că tatăl, de îndată ce a aflat, „a plecat și s-a ascuns ca un șo­bo­lan”. De atunci, copilăria Anei s-a încheiat. A ur­mat o zi urîtă de școa­lă, cînd profesoara de engleză din sat a venit în clasă și le-a spus copiilor că doi colegi, Ana și Mi­rel, au SIDA. „Două săptămîni am stat și am plîns și nu am mai ieșit din casă. Nu voiam să îi mai aud spunînd «Ana, este adevărat că tu ai SIDA?»” își amintește, acum re­sem­nată, de ră­u­tă­țile colegilor pe care odini­oară îi che­mase la ziua ei și cu care se zbenguia pînă noap­tea tîrziu.

De Paște, eclerele sînt cele mai bune

Pe urmă, nici prietenele nu o mai chemau la poartă, iar vecina, fata cu care se juca de mică, o su­păra mult de fiecare dată cînd ieșea cu alte colege și rîdeau pe la colț de dînsa. O dată chiar a auzit la pri­mărie pe cineva țipînd la un ve­cin de-al său, „mă, Vasile, să-i spui ă­leia cu SIDA să vină după pensia lui bu­nică-su”.

Mai apoi, s-a transferat la o școa­lă din Pașcani, unde vestea bo­lii a circulat ca mercurul, iar la cî­teva luni a ajuns la un liceu în Iași, la care a mers pînă în clasa a XI-a. Cînd s-a întors în sat, copiii pe care îi știa bolnavi nu mai tră­iau, „a murit și băiatul lui Coștiug și cel a lui Andrei și fata doamnei Sanda. Numai eu mai sînt pe aici”, spune ară­tîndu-mi un album cu toți prietenii ei bolnavi, pe care acum nu îi mai are. Medi­ca­mentele le ia de trei pe zi. Mama își amintește că o problemă a fost pe timpul lui Iliescu. Se dădeau mai puține decît era normal, iar atunci timp de cîteva zile fata a stat întinsă în pat, parcă pierdută.

Ana este mărunțică și iute. De curățenia pentru Paște s-a apucat de o săptămînă, a scuturat covoa­rele și a terminat de spălat per­de­lele albe de la ferestre. Acum se gîn­dește la ce fel de prăjituri să coacă, să o surprindă iar pe mama.

Numai pentru ziua ei știe deja ce să gătească. Atunci vrea să-mi ara­te că eclerele ei sînt mai bune de­cît oricare altele.

Iulia CIUHU