Campingul „Transportatorului” din Băile Felix

Dacă mergi la Băile Felix pe drumul dinspre Oradea, chiar după indicatorul de intrare în localitate, pe partea dreaptă, vei vedea un gard ruginit, cîțiva copaci care ascund asfaltul crăpat de privirile trecătorilor și un indicator de parcare cu plată situat în fața unei bariere deschise. Abia după ce treci de barieră observi un banner galben, atîrnat pe un gard mai nou și mai bine îngrijit, pe care scrie cu litere verzi, groase, „Camping”. Acesta este campingul „Apollo”, locul de suflet al lui nea Nelu, „lucrător în energie”, după cum se recomandă chiar el atunci cînd începe să povestească. Dacă-l asculți, spune despre cum a ajuns să transforme niște bălării în care vizitatorii mai săraci amplasau corturi în perioada comunistă, mituind milițieni, într-un loc frecventat de turiști din toată Europa.

Pe nea Nelu îl întîlnești imediat ce treci de paznicul din ghereta de lîngă bannerul galben – vine să îți ia taxa de cazare. „20 de lei de persoană și zece lei mașinuța”, zice el cu o voce subțire și melodioasă, în timp ce te îndrumă spre locul unde să-ți montezi cortul. Un om pe la vreo 60 de ani, cu părul alb, tuns scurt și cu un nas ca un cioc de vultur din spatele căruia doi ochi mici și negri se rotesc permanent, urmărind fiecare mișcare a turiștilor din fața lor. Fața îi este umbrită de o șapcă din aceeași culoare kaki pe care o are și vesta cu multe buzunare ce îi acoperă tricoul negru cu „Metallica”.

Seara se așază pe leagănul din fața recepției și privește spre corturile și rulotele înaintea cărora sînt adunați turiști din toată Europa, nepăsător la țînțarii ce îi dau tîrcoale. Cu o prăjitură umplută cu ciocolată într-o mînă și cu o sticlă de bere în cealaltă, nea Nelu se leagănă încetișor, amintind oricui îl întreabă, de anul 1994, cînd a transformat parcarea plină de gunoaie într-un camping recomandat în toate revistele de turism europene.

„Capitalezul” care a licitat pentru gunoaie

Nelu Cretaș n-a mai lucrat înainte în campinguri, ci la electrocentrala din orașul său natal, Oradea. În ’92, la trei ani de la revoluția din ’89, a „aderat la condițiile de «capitalez»” și și-a deschis două magazine, pe de-o parte și de cealaltă a unei piscine aflate la parterul unui hotel. Acolo și-a cunoscut și soția, însă nu vrea să intre în detaliile poveștii pentru că, zice el, „o să-ți zic toate trucurile și apoi vii și mi-o cucerești”.

După doi ani, în ’94, și-a extins rețeaua de magazine și în parcarea de lîngă ștrandul „Apollo”, unde a construit cîteva depozite și un magazin în casa care are acum rol de recepție. Numai că, într-o zi, a aflat că terenul a fost scos la licitație. „Nenorociții vindeau terenul de sub mine și mie nu-mi ziceau nimic”, spune nea Nelu, luînd o gură mare de prăjitură. A întrebat de toată lumea pe care o cunoștea și a apelat la toate relațiile pînă cînd a aflat adresa la care urma să aibă loc licitația, chiar a doua zi. Cînd a ajuns acolo, dis-de-dimineață, o secretară „drăguță-drăguță”, zice bătrînul, cu un glas pișicher, l-a condus într-o anticameră și l-a lăsat acolo să aștepte. „Mă uit încolo, mă uit încoace, io” – singur, în liniște, nea Nelu a crezut că fie a greșit locul sau ziua, fie l-a îndrumat domnișoara intenționat ca să scape de el.

Și-a dat seama mai tîrziu că lumea s-a ferit să liciteze pentru că, pe vremea aceea, dintr-o parcare nu se cîștiga prea bine, plus că se împămîntenise ideea că pe locul acela se aruncau toate gunoaiele. Dar cum nea Nelu avea treabă doar la magazine, nu s-a uitat împrejur. „Cînd am mers la magazin, după licitație, mi-am pus mîinile în cap – era o junglă puturoasă care parcă stătuse ascunsă”. Atunci a înțeles el de ce a mers licitația atît de repede și de ce avea toate actele făcute pînă la sfîrșitul zilei – „au prins fraierul și s-au gîndit să nu le scape”. Iar cînd a ajuns acasă, seara, „mai că nu m-a bătut nevasta”, zice nea Nelu, privind spre masa de la care îl urmărește zîmbind soția sa.

Clienții vechi și noi

Odată ce a cumpărat locul, nea Nelu a moștenit și clienții vechi ai „campingului” – „m-am trezit cu ei la poartă, într-o zi, și erau foarte deranjați că n-au voie să intre”. Atunci a aflat el povestea locului care, chiar dacă, oficial, era doar o parcare, neoficial, înainte de revoluție, erau oameni care veneau acolo cu cortul. Legea regimului interzicea adunarea mai multor persoane, pentru că se putea discuta politică și, implicit, se putea vorbi de rău Partidul Comunist. Un astfel de loc de adunare era campingul, iar pentru că riscul de a fi închis era mare, nimeni nu se angaja să deschidă unul.

Însă nu toată lumea își permitea să stea la hotel, așa că au găsit o cale de mijloc, cu ajutorul autorităților locale. „Montau corturile seara și dormeau în ele, dar dimineața le strîngeau și tot așa în fiecare zi”, povestește nea Nelu întîmplarea care i-a fost spusă și lui de către cei care stătuseră acolo. Autoritățile „închideau ochii”, atîta timp cît ziua nu se putea vedea niciun cort și niciun grup de turiști. „Le mai și dădeau «cașcaval și alte produse străine»”, zice nea Nelu, cu glas șoptit, parcă uitînd, pentru o clipă, că nu mai e regimul comunist la putere.

Băile Felix au avut, conform lui nea Nelu, marele avantaj de a fi aproape de graniță, iar asta însemna că veneau mulți străini pentru care comuniștii pregăteau, pe lîngă prețurile mărite, și diferite lucruri ce nu se găseau în mod normal în comerț, cum ar fi Pepsi, Cola, bere de import sau țigări Kent. Străinii erau cazați la hotelurile de lux, în timp ce, dacă nu mai găseau locuri, românii erau nevoiți să doarmă prin case, prin poduri sau pe la rude.

Masa de despărţire

„Eu m-am împrietenit cu casierul de la piscinele de lîngă «Internațional», hotelul ăla mare pe care-l vezi acolo”, arată nea Nelu cu mîna în care ține prăjitura, pe jumătate întors în leagăn. Pentru a intra la piscină, era nevoie de un bilet care, odată plătit la casier, era controlat de un portar la ușa garderobei și aruncat într-o grămadă, alături de alte bilete. „Aici era șmecheria noastră”, spune nea Nelu, chicotind. Casierul lua biletele de la portar și le mai vindea odată, însă, cum biletul era deja trecut ca fiind vîndut, banii intrau direct în buzunarele sale. Dar pentru asta avea nevoie de un al treilea om, care să ia biletele din grămada atent aranjată de portar și să le transporte în ghereta pe care casierul n-avea voie să o părăsească – „Eu eram «transportatorul», așa-mi ziceau”, ridică nea Nelu capul, mîndru.

Pentru ca toată operațiunea să pară ceva normal, cînd avea nevoie de bilete, casierul scotea capul din gheretă și îl striga nervos pe Nelu, ca și cum acesta ar fi făcut o tîmpenie și trebuia pedepsit cumva – „să vii la mine, dobitocule”. După un scurt dialog foarte animat și plin de apelative, îi înmîna un diplomat mare și îl trimitea „la barman”. E drept că, pînă la urmă, ajungea și la barman, dar asta după ce făcea o tură gheretă-garderobă-gheretă. Iar cînd se ducea, în sfîrșit, la barman, acesta îi umplea geamantanul cu salam, țigări, băutură și fel de fel de resturi de mîncare de pe la mese.

Cînd pleca un grup de străini din hotel, se organiza o așa-zisă „masă de despărțire”, o masă comună de pe urma căreia ieșeau mulți români fericiți. Asta pentru că legea spunea că nimic din ce iese din gestiune nu poate fi pus înapoi, toată consumația trebuia pusă la vedere. Astfel, pe masa comună se punea tot ce rămăsese din ce fusese pregătit pentru sejurul grupului respectiv. Pe lîngă pereți erau lăzi mari cu gheață din care se iveau sticle scumpe de whisky, de coniac sau de vin, iar între lăzi se găseau platouri cu fructe exotice, ananași, banane sau mango. Din tot ceea ce rămînea, personalul hotelului n-avea voie să ia nimic acasă. Puteau lua bacșiș, dar dacă ieșeau cu o sticlă de whisky din hotel, erau dați afară. Așa că, după ce se termina masa de despărțire, își chemau prietenii și rudele și mai urma o masă care, de data aceasta, se sfîrșea cu genți și sacoșe pline și cu farfurii golite în grabă în saci. „Noi, șmecherașii, veneam să ne ghiftuim și ne îmbătam pînă uitam de noi”, își amintește nea Nelu. Nu o dată s-a întîmplat să rateze ultimul autobuz spre casă și să meargă șase kilometri pe jos, noaptea, pînă la Oradea. Odată n-a mai urmat drumul și s-a trezit în cîmp, într-un lan de porumb, singur, despărțit de gașca cu care plecase – „mă uit încolo, mă uit încoace, io. Am cuprins un snop și m-am culcat”. Dimineața, cînd s-a trezit, a realizat că la cîțiva pași distanță mai dormeau încă trei dintre prietenii lui, în timp ce alți doi rămăseseră mai în urmă, într-un șanț „mai comod”.

Prețul dublu te scapă de hoți

Încă de cînd a decis să extindă parcarea într-un camping, nea Nelu s-a confruntat cu problema clienților. Îi avea pe cei din „campingul” neoficial de pe vremea comunismului, mai avea cîțiva străini, dar nu scotea suficient profit. Asta pînă cînd un polonez, ascultîndu-i păsul, i-a sugerat să dubleze prețul și să taxeze numărul de persoane. A stat, s-a gîndit, a vorbit cu soția și asta a făcut – „lumea mi-a spus că sînt nebun, că n-o să mai am clienți, dar mi-am asumat asta”.

Odată cu dublarea prețurilor, s-a făcut și o selecție naturală, rămînînd numai „turiștii de calitate”, cum îi numește nea Nelu. În perioada imediat următoare scumpirii, cînd veneau turiști ce nu-i inspirau încredere, care îl întrebau de preț, crezînd că e cazat acolo, proprietarul lua o față serioasă, „de pensionar dintr-ăla de la proteste” și le spunea „dom’le, aicea-i scump, nu-s condiții, mergi matale mai încolo, la hotel, că-i garantat mai bine”. Așa a scăpat de cei care-i provocau probleme, care aprindeau focuri și grătare pe iarbă, care lăsau mizerie în urmă și a rămas doar cu oameni serioși, chiar dacă mai puțini – „în România nu există cultura campingului ca în străinătate, la noi camping înseamnă să te îmbeți, să mănînci bine și să pleci acasă, iar în urma ta, potopul”.

Printre clienții fideli se număra chiar și prim-ministrul Republicii Moldova, „ceva cu «V»”, care a auzit de camping de la aghiotantul său. Chiar dacă, din cauza protocolului, dormea la hotel, peste zi venea în camping, făcea grătar în zona special amenajată cu nea Nelu, povesteau împreună cu alți turiști, iar seara, oftînd, se întorcea la „patru părețî”, cum numea el camera.

Într-o zi, cu vreo zece ani în urmă, unul dintre turiști, venit cu autorulota, i-a spus că i-a dispărut sticla cu lapte – „lasă-mă, bre, ai uitat unde ai pus-o, cine fură lapte?”, l-a expediat nea Nelu. A doua zi, turistul iar s-a plîns – îi dispăruse pasta de dinți – „dom’le, dar bani nu fură hoții ăștia?”, l-a întrebat proprietarul, deja amuzat de obiectele dispărute. Totuși, s-a pus la pîndă și l-a găsit. Un individ cu haine ponosite, care stătea lîngă depozitul galben din dreapta campingului, cu o sticlă de lapte în mînă. „Bea și căuta din ochi pe la restul rulotelor cu ce să-și completeze masa”, povestește nea Nelu. Luat la întrebări, acesta a recunoscut că el a furat, ba chiar a recunoscut și furturi de care proprietarul încă nu auzise – „Ei, bată-te, i-am tras o mamă de bătaie de n-a mai călcat în viața lui pe aici”. De atunci a montat camere de supraveghere și, în scurt timp, n-a mai avut nicio plîngere de furturi pînă în ziua de astăzi.

Ultimele firimituri de prăjitură

Conform lui nea Nelu, problema campingurilor din România nu e spațiul, chiar dacă e nevoie de mai mult de cîteva hectare. Nici zona, deși, zice el, „nici în cîmp nu e bun, trebuie să ajungi ușor din camping la locul dorit”. Problema este că nu sînt oameni dispuși să se arunce într-o afacere pentru doar cîteva luni pe an; nu e privită ca o afacere profitabilă. De aceea, marele avantaj pe care îl are campingul „Apollo” este parcarea care este deschisă pe tot parcursul anului. „O să fiu printre ultimii care o să capotez, sînt și lîngă piscină, și lîngă graniță și am și parcare”, zice, parcă întristat, nea Nelu.

Deși campingul e acreditat internațional și se găsește în toate revistele de turism românesc, bătrînul proprietar și-ar dori să modernizeze dușurile, care încă mai rezistă, din ’98 încoace. Spune că ar mai trebui amenajată și o zonă de servire a mesei și extinse spațiile de cazare. Pentru asta a vizitat campinguri din Austria și s-a consultat cu specialiștii care i-au oferit, acum zece ani, și măsurătorile pentru spațiile actuale de cazare, realizate la standarde europene. Dar toți i-au spus să nu modernizeze total, să nu transforme campingul într-unul european, ci să-l lase așa, „semi-modern” – „nu s-a schimbat mentalitatea la români, n-o să-ți aprecieze calitatea și n-o să-ți plătească pentru ea, m-au avertizat specialiștii. Și, oricum, românii noștri preferă un concediu în afară, nu aici, la Felix”, zice nea Nelu.

Copiii și rudele s-au mutat în străinătate, iar părinții lui nea Nelu și ai soției sale au decedat de mult. Nimic nu-i mai leagă de țară, în afara campingului. A vrut să plece și el la copii, să stea cu nepoții, să se relaxeze, dar s-a gîndit la fraza pe care i-o spun unii clienți la plecare – „nea Nelu, să trăiți mult și să țineți campingul ca să mai avem unde veni”.

„Nu m-a lăsat inima să-i las așa, să stea la hotelurile astea să-și strice sănătatea în camerele alea comuniste”, spune nea Nelu, luînd ultima bucată de prăjitură și scuturînd firimiturile la cîinii ce i s-au adunat, între timp, la picioarele care încă se mișcau înainte și înapoi, în ritmul molcom al leagănului.