Căsuța din Valea Plîngerii cu povești

În Valea Țicăului, ascunsă de copacii în floare și păzită temeinic de-o cățelușă roșcată, se află Bojdeuca lui Ion Creangă. Casa în care s-a mutat împreună cu fiul său, cînd nu mai era nici diacon, nici învățător și pe care trebuie s-o vezi, dacă vrei să-ți aduci aminte de primele pagini citite în copilărie, este vizitată zilnic de cîte-o figură nouă. Învățătorul copiilor îi privește semeț, de pe-un soclu, alături de fiul său, pe toți cei care îi deschid poarta. Știe el că anul viitor vei veni să sărbătorești centenarul deschiderii primei case memoriale din țară, o „bojdeucă de căsuță”.

„Să știți că erau oameni în Ori­ent care credeau despre «Capra cu trei iezi»” că e o poveste arabă, așa că o foloseau la întruniri drept pil­dă”, le spune o femeie cu părul blond ce­lor doi băieți care se uită, cu niște ochi mari cît cepele, la căprița îm­bră­cată cu straie orășenești și care stă proptită pe pervazul ferestrei. Se răsucesc pe călcîie, se uită amu­zați unul la celălalt și pășesc ștren­gărește în bojdeucă, unde prietenii lor își fac selfiuri printre străchini și broderii colorate. O voce melo­dioasă îi poartă dintr-un locșor în altul al căsuței din vălătuci și le po­vestește despre„bucatele moldo­ve­nești care-i plăceau atît de mult lui Creangă – de la sarmale și plăcinte cu boale-n brîu, alivenci și pui bat­jo­coriți cu smîntînă, iar prietenii cînd veneau, uitau să mai plece, pentru că era rost de mîncare, băuturică bună și povești frumoase”. Copiii se ghiontesc și repetă cu gravitate cu­vintele pe care le aud. „Domnule Crean­gă, serviți niște pui batjo­co­riți cu smîntînă”.

Un lătrat de bun venit

Ca să ajungi la „bojdeuca de căsu­ță”, trebuie mai întîi să treci prin Va­lea Țicăului sau a Plîngerii, cum îi spunea Creangă în poveștile sale. Mirosul florilor de liliac e îm­prăș­tiat în toate zările și-ți înfundă nă­rile odată cu fiecare inspirație. Pînă să-ți dai seama c-ai ajuns în dreptul găr­dulețului care împrejmuiește curtea, razele soarelui îți vor fi binecuvîntat deja creștetul, iar Vulpița, cățe­lușa roșcată căreia îi place să lene­vească lîngă soclul statuii lui Creangă, o să-ți ureze, printr-un lătrat și-un scuturat vioi din coadă – „bine-ai venit!”.
Printre lalelele roșii și verdele crud al copacilor care umplu cur­tea, o s-o găsești pe Camelia Maco­veschi, cea care o să-ți vorbească, ar­borînd un zîmbet sfios pe buze, des­pre „omul înalt – mare gurmand”, care trebuia să se aplece de fiecare dată cînd trecea pragul casei. Acolo, în dreptul bojdeucii, dacă-ți apropii urechea suficient de pe­re­ții văruiți în alb, o să-l poți auzi pe Creangă cum povestește Amintiri din Copilărie – „stau cîteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe cînd începusem şi eu, drăgăliţă-Doam­ne, a mă ridi­ca băieţaş”. Casa încă mai există da­torită unui grup de foști el­evi de-ai lui Creangă, care au in­ter­venit după 1912, cînd casa învăță­torului lor aproape că se ducea de rîpă aici, în Valea Plîngerii.

„Stau cîteodată și-mi aduc aminte…”

Creangă vine și se stabilește la bojdeucă la 35 de ani, cînd este dat afară din mănăstirea Golia și din învățămînt – „dat fiind că regulile vremii spuneau că un răspopit nu are ce căuta în fața copiilor”, îmi povestește Camelia Macoveschi, o femeie cu ochi mari și negri și ca­re-s străjuiți de niște gene lungi și arcuite. Are o voce caldă, ca de po­vestitor și-ți dă impresia că știe boj­deuca mai bine decît își cunoaște propria casă. Povestește despre tra­iul greu pe care l-a dus povestito­rul, timp de aproape doi ani de zile, îm­preună cu fiul său, Constantin și despre cum își reprimește postul de învățător, odată cu numirea lui Titu Maiorescu ca ministru al În­vățămîntului.
Ajuns între pereții groși și reci, o să te frapeze ordinea în care au rămas încremenite toate lucrurile de-acolo – ca un copil cuminte, care așteaptă să-i faci o poză. Un ciripit de turturele o să te smulgă din dor­mitor sau bucătărie – unde fie te-ai oprit asupra rafturilor doldora de revistele cu poveștile lui Creangă, fie i-ai privit cu atenție portretul Tin­căi Vartic, femeia care i-a fost ală­turi timp de 18 ani – și-o să te tra­gă după el, drept în cer­dac. Perfo­rîn­du-ți parcă timpanele, vocea fe­meii vibrează în liniștea din casă. „De primăvara devreme pînă toamna tîr­ziu, Creangă dormea aici. În amin­tirea serilor petrecute cu Emines­cu, Creangă îi scria acestuia – «din cer­dacul în care am stat împreună, privind la cerul plin cu minunății, cum mata îmi povesteai atîtea luc­ruri frumoase, iar gîndind la acele vremi, coșcogeamite om ca mine a început a plînge»”. Îl găsește pe Emi­­nescu în vara și toamna lui 1876, cînd petrec șase luni împreună. Aici scrie Creangă povești și „Amintiri din copilărie”, la îndemnul lui.

„Cînd copiii, elevii lui, au venit pe 31 decembrie, ca de obicei, să-l ure, n-a mai ieșit dascălul lor; mu­rise – «uriașul nostru cu ochi al­baștri, cu zîmbetul pe buze și nuci, și mere». Au văzut prin ferestruică cum el se stingea și Tinca îi ținea lumînarea”, povestește Diana Leonte. Tinca Vartic a trăit aici încă 25 de ani după moartea lui Creangă, pen­tru că el a cumpărat căsuța în anul 1878 cu 50 de galbeni austrieci, fă­cînd un gest deosebit – întocmește un act de vînzare pe numele Tin­căi, ca mulțumire și recunoștință pen­tru că l-a sprijinit de-a lungul anilor. După moartea Tincăi, căsuța a fost închisă și a stat părăsită aproape doi ani de zile, pînă cînd au apărut foștii elevi ai lui Creangă. „Aici a fost scrisă toată opera lui Creangă și ea, biata, a rămas martoră a epo­cii respective”, spune Diana Leonte, studiind rupturile din ziare și foile gălbui pe care-i întins scrisul poves­titorului și bătînd ritmic cu unghiile, în sticla care le protejează.

***

În ultima perioadă, în boj­deu­că picură cînd sînt cantități foarte ma­ri de ploaie sau de zăpadă, deoa­rece acoperișul este din lemn. „Noi am avut anul trecut intervenții în pridvorul din spate, unde am în­locuit podelele și am intervenit la acoperiș, din interior, cît să sto­păm, pe cît se poate, infiltrarea apei mete­orice”, spune Adriana Bondor, direc­tor adjunct al MNLR. Locul trece drept cel mai vechi și cel mai vizitat muzeu în momentul de față și, cum anul viitor se împlinesc 100 de ani de la deschiderea muzeului, se insistă pentru efectuarea cîtorva reparații capitale.

Departe de astfel de grijă, așe­zați pe băncile din fața muzeului, doi tineri o scarpină pe după urechi pe Vulpița, care stă întinsă la pi­cioa­rele lor și-așteaptă să fie dez­mierdată. „Mi-e sete, vreau să beau apă!”, strigă un băiat cu ten mă­sli­niu cînd vede apa curgînd de la robinet. Se-apropie cu pași mărunți de firul de apă, se uită pierdut în ju­rul său și spune, ca pentru el, că doar n-o să bea apă cu stropitoarea de flori. „Nu, băiete. Te-apleci, faci mîinile că­uș, așa, și bei apă”, îi spune o fe­me­ie subțirică, cu părul blond ciufulit și mișcări sigure. Te uiți chio­rîș spre ieșire, unde bărbatul înalt și împietrit, cu pîntecul rotunjit și-mbrăcat într-o haină lungă de postav se uită în zare și, fără să știi cum și de ce, îți dă senzația că te urmărește cu coada ochiului. Îți iei un aer cîrcotaș și, înainte să calci pe ultimele trepte, îi faci din ochi și-ți spui că ar cam fi timpul să-i iei la răsfoit, din nou, poveștile.