Ce-a creat omul, nici Dumnezeu nu poate distruge

La o răscruce de străzi, undeva în inima Păcurariului, o casă mică, ca o ciupercă cu căciulă de metal, a luat chip de sfînt. Geamurile îi sînt pictate cu chipuri divine și în inima lor, ca în urma unui calcul precis, este așezată o cruce sculptată în lemn. Aici slujește preotul Bistriceanu de un deceniu și jumătate, cînd, după ce-a plecat din Biserica „Sfîntul Mina”, a ridicat „prima biserică privată” din Iași.

Coana Nicuța e așezată în lo­cul preotului, la pupitru. În mîi­ni­le strînse la un loc ține o cărțulie albă din care citește apăsat, făcînd pauze scurte:

Lanțurile fermecătoare ale dia­vo­lu­lui cu care înfășoară su­fle­tele cele slabe spre a le trage la el.

Preotul îi stă alături, poticnit pe un scaun, pentru că nu pînă de­mult a avut piciorul rupt și încă nu poate rezista prea mult în picioare. Părintele Gheorghe Bistriceanu sau „popa Gigi”, după cum îl știu ma­joritatea credincioșilor, are 80 de ani. Acum aproape 20 de ani era pre­ot-paroh la Biserica „Sfîntul Mina”, undeva în Păcurari, dar pentru că la biserică a mai fost numit și un al doilea preot, acesta a refuzat să țină slujbele împreună. De atunci, din 1998, părintele Bistriceanu și-a adunat într-o bocceluță credințele toate și le-a dus cîteva străzi mai sus, pe „Toma Cozma”, tot în Pă­curari, unde a construit, în 2001, „pri­ma biserică privată” din Iași. A­flată la răscruce de drum, casa pic­tată cu chip de sfinți poate fi re­mar­cată din prima. Cu cît te apropii mai mult poți începe să le conturezi sfin­ților straiele colorate și să-ți dai sea­ma că în mijlocul geamurilor pictate, ca sub acoperămînt, odih­neș­te o troiță din lemn.

E liniște în Casa Domnului

În fiecare duminică și-n orice zi de sărbătoare, preotul Bis­tri­cea­nu își ține slujbele ca pînă în ‘98, în­tr-o cămăruță de patru pe patru, în care a îngrămădit altarul, naosul, pronaosul și cele patru clo­po­te, care par însă să nu fi fost utilizate de multă vreme. Pentru că a­tunci cînd i s-a propus să slujească alături de altcineva a susținut că „în parohia în care slujesc doi preoți, dracul este adevăratul paroh”, a fost pensionat forțat, acesta a reușit to­tuși să obțină autorizație de la Ad­ministrația Financiară Iași pentru a sluji în nume propriu. „Eu sînt privit de Biserica Ortodoxă ca oaia neagră. M-a alungat Daniel de la biserica mea, m-am îmbolnăvit, am făcut pareză și acuma de curînd mi-am rupt și piciorul”, spune preotul Bistriceanu, în timp ce se for­țează să zîmbească și să nu se su­pere prea tare. Deși n-a vrut să vor­bească despre ceea ce s-a întîmplat atunci, în timp ce-și făcea treabă printre lucrurile din biserică mai scăpa cîte-o sudalmă la adresa fostului Mitropolit al Moldovei și Bu­covinei, actualul Patriarh Daniel. A­ceeași încheiere a avut-o și slujba de sîmbătă, făcută în cinstea Sfîn­tului Mina, cînd preotul și-a în­che­iat cuvîntarea cu o împărțire a cle­ricilor, cu mențiunea că „unii fac slujba doar ca să fie făcută”.

cum s-ar putea sfărâma de nu am avea cugetul lucrător spre mântuire;

Pe laterala casei care ține loc de biserică, o ușă de fier cotește la dreap­ta și dacă ai curaj s-o deschizi e­xistă șanse să ajungi chiar în mij­locul sălii de slujbă. „În casa Dom­nului vorbim cu Dumnezeu, nu în­tre noi”, te lovește mesajul scris ma­re, negru pe alb, care-i agățat de grin­da care desparte două bucăți de cameră. Într-o parte a sălii stă pre­otul, așezat în scaun, care se uită atent, fără să clipească aproape, la coana Nicuța care citește cu in­to­na­ție din Acatistul „Sfîntului Mina”. Femeia rotunjește cuvintele, rar și cu pauze scurte de respirație, ca textul să fie cît mai clar. De la numai un metru distanță, pe scaunele așe­zate în rînd, stau credincioșii, vreo 20 la număr care îl urmăresc cu a­tenție pe preot, fără să sufle.

Undeva lîngă ușă, în dreptul pre­­otului, peste cele patru clopote de fier, de culoare aurie, s-a așezat pra­ful, iar sunetul scos de toacă nu pa­re să fi răsunat de mult în în­că­pe­re. Pereții sînt plini de icoane, agă­țate puternic în cuie, sau sînt aco­perite de picturi încît e aproape im­posibil să mai poți zări vreun spa­țiu alb.

Chiar dacă părintele zice că în biserica lui e vorba despre om, nu des­pre ban, imediat cum intri pe ușă, o femeie mititică, cu basma neagră pe cap, te încurajează să iei o lu­mî­nare, la care să „pui măcar 1 leu și să i-o dai părintelui ca să te cu­noas­că”. Pășești încet, ca nu cumva să întrerupi acatistul, dar cînd pă­rin­tele se întoarce se așterne liniștea și tu te afli acolo, în mijlocul mul­ți­mii, chiar în fața lui, c-o lumînare firavă, care stă să se stingă. „Eu aș vrea un preot aici, dar care să nu vrea bani. La mine în biserică dictez eu, nu Teofan”, zice părintele apăsat și te strînge de braț, a prietenie, ca să fie sigur că l-ai înțeles.

Ce ar trebui să creadă mortul

Acesta dar, întărîndu-se de către pu­terea sfinților mucenici aleși de Du­mne­zeu,

Nu-s de ordinul sutelor oa­me­nii care vin la părintele Bistricenu, dar sînt unii care ajung aici tocmai din Valea Lupului şi părintele îi ştie pe fiecare după numele lui. Pe cîţi­va dintre ei, pe cei mai credincioși, îi pomenește la cuvîntare.„O mai știți pe Ileana? Venea pe aici – fe­me­ie credincioasă tare. I-am zis într-o zi «omule, pe unde calci se sfin­țeș­te locul»”, zice părintele și din spate, gu­rile mai curajoase, uită de me­sa­jul de la intrare și încep să șu­șo­teas­că. „Fata aia mărunțică, sigur o știi și tu”, îi spune o femeie subțire, cu pălăriuță, celei de lîngă ea, dar își retează repede vorba ca să asculte vorbele preotului.

Părintele îi învață pe cre­din­cioși să se lepede de credința iertăciunii după moarte și la final adaugă – „s-o creadă mortul că se duce în Rai dacă n-a știut de biserică”. O tî­nă­ră cu părul blond, împletit în cosițe se așază pe băncuța de la ieșire și în­treabă contrariată, doar pentru si­ne „oare pe spatele acatistului ăs­tu­ia pot să fac și pomelnicul?”. După ce se decide că nu poate fi nimic gre­șit în asta și termină de înșirat nu­mele morților săi, o zbughește pe ușa bisericii, ca să ceară părintelui ceva din pomană, „de poftă”. E a treia oa­ră cînd vine aici și crede că de fie­care dată o îndreaptă pașii cînd „e la ananghie”.

risipește negura înșelăciunii și dez­leagă legăturile vicleanului prin po­că­ință, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

„Tu mergi la preotul Toma, nu? Mînca-te-ar raiul!”, o întreabă pre­otul zîmbind pe una dintre bă­trî­ne­le, cînd îi vine rîndul la luat ana­fură. „Ce să fac, părinte, dacă-i sub na­sul meu acolo”, îi răspunde re­pede și schimbă subiectul.

Rămas singur între cei patru pe­reți, preotul Bistriceanu aran­jează icoanele din biserică și strînge, mer­gînd tă­răgănat, cărțile de rugă­ciuni de pe masă. Afară-i încă toamnă și între cele două bucăți de casă, via încă nescuturată îi ține loc de aco­periș, părînd parcă anume pusă ca să vină în contrast culorilor de pe geamurile pictate.