Cele 12 muze ale copilului orchestră

Cînd a apărut pentru prima dată în fața publicului, era atît de mic încît căciula de oaie îi acoperea privi­rea și în pauzele dintre melodii trebuia să o aranjeze. Opincile îl încurcau și abia putea merge cu ele. Nici la caval nu ajungea bine cu degetele pentru că era mai mare decît dînsul. Dar a cîntat la el, la ocarină și cimpoi pînă a ajuns să îmblînzească 12 instrumente de suflat care îi cedează acum degetelor precum lutul moale în mîinile olarilor. A renunțat la joacă pentru asta, dar a învățat un altfel de joc, unul în care nu a trebuit vreodată să țintească poarta, ci publicul din marile săli de spectacol.

Prima dată cînd l-am văzut pe Andrei pe scenă, avea zece ani și ținea timid un fluier în mînă, de­ge­tele mici acoperind perfect gă­u­ri­le instrumentului din lemn. Dacă nu ar fi fost o orchestră în spate care să îl acompanieze, ai fi zis că la el s-a gîndit Liviu Rebreanu cînd i-a dat naștere lui Ion: băiețandrul care iu­bește pămîntul și cîntă prin crîn­guri la fluier. Privea pierdut în sală de parcă ar fi citit partitura pe chi­pu­ri­le spectatorilor și sufla cu putere ca nu cumva să-și piardă sunetul.

A lăsat apoi repede jos bățul din lemn și toată sala a avut impresia că a uitat ce urmează. Nu au trecut nici cîteva secunde și Andrei a luat dintr-un suport aflat pe podea un nai. A continuat să cînte de parcă nu s-ar fi oprit o clipă și, în spatele lui, viorile îl acompaniau zbîr­nî­ind. Pe suport așteptau încă două in­stru­mente gata să prindă viață în mîi­ni­le băiatului. Următoarea a fost ocarina, o bucățică de lemn roșu ca­­re arăta ca un măr pe care co­pi­lul avea să îl mănînce cu poftă. De­ge­te­le i se mișcau cu repeziciune și la un moment dat am pierdut ritmul. Sin­gurul care înțelegea cînd trebu­ie să lase aerul să treacă prin găurile instrumentului era micul cîn­tăreț.

Întotdeauna se apleca cu grabă în fața publicului, strîngea repede bucățile din lemn, ca un comerciant care închide prăvălia, și fugea re­pe­de în culise.

Cavalul cît un pui de om

Au trecut șapte ani de cînd An­drei Maxim apărea sfios pe sce­ne­le din Moldova și, acum, cînd pri­veș­te în trecut, îmi spune că nu i-a lăsat nici o amintire mai grea. „Îmi aduc aminte doar că mama m-a în­vă­țat să mă aplec în fața publicului. Îmi spunea mereu: «apleacă-te, că toți soliștii fac asta și tu pur și simplu pleci așa»”, povestește amu­zat tî­nă­rul. O pîndea pe mama sa cu colțul ochiului, punea mîna dreaptă grav la mijloc și apleca dintr-o smucitu­ră capul. Avea pe atunci părul pînă aproape de umeri și un breton care îi acoperea puțin privirea.

De atunci a învățat să cînte la 12 instrumente de suflat și pe toate își amintește că le-a însușit din am­biție, fără studiu sau profesori. „La început nu aveam înclinație spre așa ceva, dar tata, care făcea clarinet, m-a pus să cînt la fluier”, spune Andrei ridicînd firesc din umeri. Din trusa de instrumente pe care a avut-o tatăl său la început, i-a mai rămas doar acest fluier la care bă­ia­tul a început să cînte mai mult din curiozitate. „La început nu-mi plă­cea deloc, deși cîntam binișor, apoi am început să îl stăpînesc din ce în ce mai bine și mi-am zis «stai așa, că începe să îmi iasă»”. Cu celelalte instrumente, munca a venit de la sine.

Andrei își frînge degetele și le așază cuminte pe genunchi, ca la ora de muzică. Îmi spune că singurele repetiții pe care le face înainte de spectacolele tradiționale sînt cele cîteva acorduri dinainte de a intra pe scenă. Și-a întipărit atît de bine mișcările degetelor încît partiturile ar fi de prisos. „Înainte de cîntare, mai dau oleacă din buze și gata. Le-am studiat la vremea lor, acum doar mi le amintesc, mi-ar fi incomod să învăț populară după note pen­tru că ar fi ceva mecanic”, re­cu­noaș­te tînărul solist coborînd privirea în podea, de teamă să nu pară obraz­nic.

Cînd și-a cumpărat cavalul de la un tîrg din Bistrița, era mai mare decît el. „Ca să pot cînta, trebu­­ia să mă așez pe pat și să stau lungit, uite așa”, povestește An­drei în­tin­zîn­du-se pe spătarul scaunului și arun­cînd picioarele sub masă, imi­tînd po­zi­ți­a în care exersa la ins­tru­mentul lung cît el. Abia peste jumătate de an a reușit să îl stă­pî­neas­că bine, cînd „am mai crescut un pic”. Cu cimpoiul a fost aceeași poveste, era mare și abia îl putea cuprinde în brațe, „mai lip­sea să mă îmbrac în kilt (n.r.: fustă sco­țiană) și zici că eram din altă lu­me”, povestește tînărul rîzînd cu în­suflețire.

Fluierul, dichis într-o cameră aglomerată

Acum Andrei petrece pînă la patru ore pe zi studiind muzica sim­­fonică, în timp ce populara îi mai răsună din cînd în cînd în urechi la auzul vreunei melodii cu­nos­cute. „Mai pun cîteodată mîna și pe nai, mai cînt și la instrumente, nu le las așa, mai ales că am toată camera îm­pînzită cu ele”, spune tînărul ju­cîn­du-se cu degetele deasupra mesei.

Cel mai greu a stăpînit naiul pe care a mers să îl învețe la un profesor în Ucraina cînd avea zece ani. Este singurul instrument tra­diți­onal pe care l-a studiat pentru că teh­nica suflării este diferită de a celorlalte. În rest „populara pentru mine este ca o joacă, improvizez, ascult, cînt”. De altfel, este unica joacă pe care o stăpînește foarte bine pentru că „în timp ce prietenii mei alergau la fotbal, eu trebuia să stau și să stu­diez; la început mă ținea tata doar jumătate de oră pe ceas, altfel nu stăteam, dar mi se pă­­rea o veș­ni­cie”, își amintește tînărul solist.

În dormitorul său, fluierele țin loc de bibelouri, se găsesc peste tot; are de toate dimensiunile, „nici eu nu știu de ce le mai țin”. Pe celelalte însă le păstrează în niște huse pe care tatăl său i le-a făcut. La un moment dat avea o geantă pentru laptop unde le ținea și cu ea umbla mereu pînă la Palatul Copiilor din Botoșani, unde avea lecții, și îna­poi. „Țin minte că înainte de asta am avut un diplomat în care le pu­neam și mergeam așa mîndru cu el prin oraș”, spune Andrei îndreptînd spa­tele și fluturînd mîna dreaptă îna­inte și înapoi.

Primele spectacole nu i-au adus deloc satisfacție, a luat cîteva men­țiuni pînă să ajungă la premiile mari. „Cînd am urcat prima dată pe sce­nă, a fost la Palatul Copiilor, undeva afară, cînd a trebuit să port o «cuș­mă». Și acum îmi vine să rîd cînd îmi amintesc, nu știu ce a fost în capul meu”.

„Și la pian pentru fete”

Sala de clasă unde repetă An­drei e mică și este păzită de două piane mari cît pereții. Dintr-un ta­blou pîn­dește cu un ochi compozitorul Ri­chard Wagner, pictat din profil, iar fereastra cu gratii amin­tește de vechea funcție a clădirii, aceea de penitenciar. Soba veche e rece și unul din piane scoate un su­net a pus­tiu de fiecare dată cînd cla­ri­netul lui Andrei atinge o notă mai înaltă.

Tînărul se așază încet la pian și, cu repeziciune, fără a scoate un cuvînt, începe un șir de note care, pe măsură ce avansează, capătă și în mintea mea sens. Este coloana sonoră a filmului „Pirații din Ca­ra­ibe” pe care micul instrumentist a învățat-o „după ureche”, mai mult pentru că „le place fetelor”. În­cro­peș­te niște „floricele”, amestecînd repede degetele de parcă ar fi din gumă și sfîrșește printr-un ritm de populară. Se oprește din cînd în cînd încercînd să-și amintească ce urmează pentru că „pianul îl știu așa, pentru mine, nu la nivel profesionist”.

Și-a așezat clarinetul pe pian și se uită cu jind la el. „Așa aș vrea să cînt, dar fără armonie nu merge. Es­te ca și cum ai citi o carte fără po­veste, nu s-ar înțelege nimic”, îmi explică tînărul dezamăgit. Cu toate acestea, apucă instrumentul negru în mînă și, provocat de colegul său, Vlad, care stăpînește trompeta, în­cro­pește pe loc o horă mol­do­ve­neas­că. Clapele lovesc gîtul lung al clarinetului la intervale regulate, An­drei își aruncă privi­rea în gol și stă cu urechea atentă la trom­peta prietenului său. „Melodia asta nu o știam, am cîntat-o pentru pri­ma dată”, recunoaște acesta, ume­zin­du-și bu­ze­le după cîntare.

Dacă nu ar improviza, nu ar pu­tea să simtă populara. Povestește a­mu­zat cum, la unul din primele spec­tacole, a luat flautul și a început me­lodia într-o altă gamă decît orchestra. „M-am oprit repede și am în­ce­put de unde am rămas, în gama co­rectă, am făcut o înfloritură și mi-a ieșit”, se mîndrește bă­iatul apăsînd din cînd în cînd cîte o clapă a pia­nului. „De asta spun că nu se compară simfonia cu populara. Prin me­lodiile clasice te exprimi altfel, sînt mai profunde”.< *** „La mine, tot ce fac se învîrte în jurul muzicii. Dacă ies pînă în oraș, după aia știu că trebuie să ajung acasă, tot la muzică, tot la studiu. Nu am mai avut de mult o zi în care să spun că nu am nimic de fă­cut”, recunoaște Andrei. Acum, da­că în­chi­de ochii, își imaginează aceea­și sală plină, ca la primul spec­tacol, dar el nu mai cîntă la obiecte din lemn, ci la clarinet. Și nu mai apare singur, ci într-o orchestră sim­fonică. Cînd interpretează piese clasi­ce, băiatul trebuie să stea cu ochii în par­tituri. Din copilul care odini­oară schimba instrumentele ro­mâ­nești de abia vedeai ce mișcări face, a rămas acum doar zîmbetul ștren­gă­resc și ochii care devin mici cînd rîde. Acum ține mîndru clarinetul în fața portativului și nu mai pri­veș­te în sală căutînd note muzicale pierdute pentru că le ține mereu pe foile din fața sa. Fără ele nu ar ști să mai cînte. Cristina BABII