Cele 13 Evanghelii din inima Kenyei

Părintele Eugen Blaj vorbește șoptit, de abia se aude peste sunetul mașinilor care-mpînzesc proaspăt asfaltata stradă a Păcurariului. Învîrte meticulos în cafea, încleștîndu-și degetele involuntar, în spasme insesizabile, în jurul pliculețelor de zahăr pe care apoi le așază, aliniate la milimetru, pe mijlocul mesei, măsurînd parcă cu lungimea brațului său drept distanța dintre noi. „Înveți să ai răbare, să fii atent, să te capacitezi, să trăiești deschis, să fii receptiv și mai presus de toate înveți să te pregătești pentru orice”, iar în timp ce vorbește, cuvintele i se amestecă cu sirena unei ambulanțe care aleargă spre Valea Lupului. Ai crede că după mai bine de un deceniu petrecut în deșertul Chalbi, printre triburile de păstori, acesta ar fi împrumutat din vocea puternică precum bătăile unei tobe, din temperamentul vivace, brownian al dansurilor copiilor sau din duritatea pe care le-a dat-o celor din triburile gabra, borano, konso și wata zecile de ani de colonism și viața de nomad. Însă acesta aduce în România de fiecare dată cînd se întoarce, salutul gabra. Un salut al păcii, „nagaya”, din partea unor oameni care au fost mînați întreaga viață de nestatornicie.

„Nu vor să știe lumea de ei și a­tunci poate să fie și nuanțarea asta, nu vor să știe nici ce boli au, că după a­ceea, află și alții, nu mai au intimitate. Mai degrabă merg într-o zonă anonimă și se simt ei mai bine. Asta s-a întîm­plat cînd am instalat un laborator de analize în parohie”. Trecuseră deja cîțiva ani de cînd venise în rîndul triburilor nomade sau al celor care au hotărît să se sedentarizeze. Vorbise cu ei, îl ac­cep­taseră, încet, în comunitatea lor. Și atunci părintele s-a hotărît să in­sta­le­ze un laborator în dispensar, dar a neglijat să îi întrebe înainte pe oameni dacă ar fi de acord. „Cînd vrei să introduci ce­va, trebuie să convingi lumea că e bun, că e pozitiv pentru ca ei să accepte. Dacă nu… Laboratorul nu a avut succes. L-am menținut artificial mai mult cîți­va ani dar n-aveau interes ei, pentru că nu a fost din initiațiva lor. Eu nu am pregătit comunitatea pentru un ase­me­nea proiect, așa că a pierit de la sine, a dispărut. Cînd l-am închis nimeni nu s-a plîns ci, dimpotrivă, m-au criti­cat că l-am deschis fără să îi consult”, spune părintele deja amuzat de în­că­pă­țînarea localnicilor. Știe și el cîtă ne­voie era de acel laborator. Spitalul este la trei ore de mers cu mașină și e nevoie de un drum pentru fiecare analiză, iar asistenta medicală adesea dicta tratamente „pe bîjbîite”. Încerca unul, în­cer­ca altul, simptomele fiind adesesa si­mi­lare în cazul multor dintre boli. Pî­nă nimerea. Sau nu. „Dar pentru ei laboratorul nu a fost necesar și nici pînă în ziua de astăzi nu s-a deschis îna­poi.”

Integrarea cu swahili

Părintele era pregătit să fie în­tîm­pi­nat cu neîncredere. I-a luat timp să înțeleagă că nu va reuși să modifice obiceiurile comunităților, nici dacă e­van­ghelizarea va fi fost un succes com­plet și va fi trecut cu toții la catolicism. Așa că a ales să îi integreze în deciziile parohiei, ale misiunii, să re­nun­țe la dreptul de veto pe care l-ar avea un episcop în parohia sa. S-a obișnuit cu liturghiile de două-trei ore, pre­să­rate cu dansuri ale copiilor și anun­țuri lungi de cîte o jumătate de oră ținute cu ocazia slujbei. S-a obișnuit cu toa­te tradițiile locului pe care a încercat să le asimileze în activitățile bisericii. „Ei își asumă responsabilități, se interesea­ză pentru fonduri, iar în viața bise­ri­cii misionarul rămîne întotdeauna stră­in, pentru ca nu e din trib și, de multe ori, pentru că e doar un alb. „Și nu mi-a fost deloc ușor, dar m-am obsinuit, e procesul acesta care naște un conflict intern, te face cumva să suferi, să de­pinzi de un sentiment. Dar, odată ce în­țe­legi cultura, ce îți creezi prieteni, îți per­miți să intervii în sărbătorile lor și să te bu­curi de momente alături de ei. Tre­bu­ie să îi înțelegi. E viața lor acolo, tu te in­tegrezi în ea, dar vezi din afară în­tot­deauna”.

Bărbatul își domolește și mai tare glasul. La conferința cu o zi înainte de întîlnirea noastră a venit îmbrăcat în straiele și culorile tradiționale ale tri­bu­rilor din Kenya și a vorbit într-un amfiteatru despre bucurie, fraternita­te, prietenie, pace și timp. Ingredientele pe care le-a amestecat de cînd a pășit pentru prima oară în parohia din Mai­kona, în urmă cu aproape 11 ani, du­pă ce a petrecut mai bine de un an și ju­mătate în Nakuru, unde a învățat lim­ba oficială, swahili. Își aduce aminte și acum de prima liturghie pe care a sus­ținut-o, într-o dimineață de duminică, la o zi după ce a aterizat în capitala Ke­nyei, Nairobi. Era într-un campus, în fața unor studenți care l-au încîntat cu dansurile lor tradiționale și care se ve­dea că avuseseră parte de o educație temeinică. Departe de viața simplă a nomazilor din mijlocul deșertului Chalbi. „A făcut-o Cristos, o facem și noi, cu succes sau fără, cu bani sau fără, dar o facem. Eu nu cred că cineva ar merge cu un ONG să facă activități, să își dăruiască viața acolo fără să ai­bă un avantaj, un cîștig. Misionarul o fa­ce pentru că are o chemare interioară. Dacă vreau bani și vreau să trăiesc bi­ne, mă duc în America. Vorbesc deja și limba lor și a celor din jur, le cunosc și cultura. Asta dacă m-ar interesa, dar nu mă interesează. Ceea ce mă atrage este sărăcia. Este o experiența interioa­ră și depinde de fiecare, dacă dă curs trăirii interioare, a acestei dorințe.”

Încreștinare cu încetinitorul

În 1974, la zece ani după ce ajun­se­se prima dată în Marasbit, un tă­rîm cutreierat de triburile gabra, părintele Tablino i-a chemat pe toți bătrînii sa­tu­lui la o adunare. Îi mai văzuse, vorbi­seră, se cunoșteau, dar misiunea de evanghelizare fusese în acel deceniu doar una umanitară, de ajutorare. În cor­tul ridicat în satul care se numea Torbi, părintele le-a cerut voie pentru prima dată să vorbească despre credință și ca­tolicism. „Mulți dintre dumneavoastră ați auzit deja despre noi. Știți că am construit școli și dispensare și că, în timp de secetă, am ajutat pe cei ne­no­rociți în diferite feluri, incluzînd în­suși sistemul dumnevoastră de kalaisme (n. red.: împrumutul unei cămile de lapte), însă motivul real pentru care am venit aici este că avem un mesaj ca să vă transmitem, un mesaj de la Dum­nezeu. Am dori, dacă ne permiteți, să venim în satele dumnevoastră ca să vă comunicăm acest mesaj”.

Astăzi, părintele Eugen Blaj nu mai așteaptă zece ani înainte să vorbească cu unul dintre triburile no­ma­de care cutreieră deșertul Chalbi, însă așteaptă întîi să se apropie de localnici înainte de a încerca să îi în­cre­ș­ti­ne­ze. „Religie au ei mai multă decît noi, n-au nevoie. Important este să creezi o legătură. Odată cu un serviciu, spre exemplu, să deschid o grădiniță, le spun că pun aici educatorul, care va fi catehit, și care poate să pregătească pe cine dorește să afle mai multe. În general pe copii îi învățăm religia creș­tină sau pe grupurile de femei care se convertesc, pentru că, tradițional, re­li­gia este a bărbaților”, și părintelui i se întunecă pentru o secundă pri­vi­rea. Îmi spune că misiunea bisericii catolice nu este singura care acționează în regiune și că bărbații, adesea, au deja o altă religie, dar nu una la care au aderat respectînd o dogmă și crezînd în fructul unei învățături. „Aderă din cauza unor amenințări sau favoruri. «Dacă nu te faci musulman, uite, ești bolnav, o să mori, o să moară și fra­te­le tău.» Am avut un caz în care catehe­tului îi muriseră doi frați și atunci l-au păcălit. I-au spus că o să îi piară toată familia dacă nu se face musulman. Au tot felul de metode din astea, nu ca în creștinism unde, practic, ceea ce contează este sufletul, inima, mintea și nu exteriorul. Dacă acceptă e bine, pen­tru mine pot să stau și 20 de ani să slu­jesc într-un singur loc și să nu am nici un creștin acolo. Nu mă descurajează fiindcă o fac cu dragoste. E datoria mea, îi slujesc, nu am nevoie să îi conving prin amenințări să fie ei creștini. Doar nu îi mîntuim noi, Domnul știe, Dom­nul mîntuiește.”

Și oferindu-le această libertate, pă­rintele Eugen a reușit să se apropie, cu anii, de toate triburile nomade pe care le vizitează ducînd cu el me­di­ca­mente, hrană și cîteva vorbe de duh. Acum, încrederea este atît de mare încît nici nu își mai face griji dacă se întîmplă să uite vreo proprietate descuiată. Pentru că își aduce aminte de cazul unui misionar al diecezei care s-a certat cu membrii comunității pe care trebuia să o păstorească și, într-o zi, cînd s-a întors la biserică, nu a mai găsit-o acolo. Bucată cu bucată, oa­me­nii au desființat-o, eliminînd din in­te­riorul comunității lor discordia care le perturba izolarea. Astăzi, părintele Eugen spune tăios că se încrede mai degrabă în justiția pe care o exercită tribul decît în cea „modernă”, care poa­te cădea oricînd în păcatul corupției. „La urma urmei și aceasta din urmă e făcută tot de oameni și nu e chiar atît de dreaptă. Forma tradițională e mai sănătoasă, e mai durabilă, pentru că cea modernă vine din afara comunității, caută să o frîngă, chiar dacă ai succes atunci nu mai ești acceptat dar cînd vine vorba de soluția lor atunci faci parte dintre ei și e mai sănătos pentru misionar. Chiar și în cazul unor o­moruri.”

***

Părintele Eugen ridică zahărul din mijlocul mesei de parcă ar muta ni­si­pul de pe coamele dunelor. S-a întors acum în țară, tot pentru misiune, iar înțelegerea dintre diaceza din Iași și cea din Maikona este că se poate în­toarce acasă măcar o dată la doi ani, pentru a prezenta episcopului un ra­port al activităților. Însă de fiecare dată cînd pășește pe pămîntul țării simte do­rin­ța de a se întoarce înpoi. Simte che­ma­rea credinței și pe cea a dunelor. „E puțin 13 ani. Eu am întîlnit misionari care fac asta de 30-40 de ani. Ce sînt a­tunci 13-14 ani? O nimica toată, ești încă începător. Voi petrece cît vrea Dom­nul, dar nu mă simt sătul de misiune. Poa­te după 20 de ani am să pot să spun «ui­te, am și eu cîțiva ani de misiune».”

Cătălin HOPULELE