Cele 48 de suflete ale unui primar

„Ce? Nu ai ce face? Te duci cu geantarii iștia să ti batjoco­reas­că tăti femeile? N-ai ce mînca n-ai ce munci, n-ai ce face?”, l-a ocărît maică-sa cînd i-a spus prima dată de planul oa­menilor din sat. A fost nevoie să vină preotul cu primarul, împreună cu învățătoarea ca să îi convingă pe părinți să accepte să-l lase să vină la primărie. „Am fost în­tîi colector. Ingrată pro­fe­sie. Apoi contabil, se­cretar și din ’74 pînă în 2008 primar”. S-a op­rit la 74 de ani, după ce a petrecut 48 dintre ei, cel mai mult din Europa, în fruntea Cucuteniului. Acum, Mi­hai Tun le po­vestește ce­lor tineri, care îl ascultă la colțurile gardului. Da­că nu schimbă ei lumea, cine să o fa­că?

„Nu contează vechimea într-o mun­că, ci ce ai făcut. Că dacă treci ca rața prin baltă nu rezolvi nimic”, îmi spune bătrînul cu un zîmbet cald pe fața. Ne-am așezat la o masă în curtea sa, între stupii de albine de care se îngrijește și gospodăria din spate, de­parte de a fi cea mai semeață din sat. „Nu am acceptat nimic în viața mea, nici măcar o bere nu am băut, că știu eu ce se discută după aceea. Tatăl meu m-a învățat un lucru după care m-am ghidat toată viața: să fiu parolist, să mă țin de cuvînt și să fiu integru.” Cînd îmi povestește despre Cucuteni, îi lu­cesc ochii și își împletește brațele ca un dirijor deasupra mesei din fața sa.

„Acuma Mihăiță, acuma măi! Alte vremuri nu sînt. Dacă nu te ridici acu­ma vrei să vă conducă toți microbarii ăștia, toți spurcăciunii ăștia. Dacă nu vă ridicați voi…”. Își aduce aminte vor­bele învățătoarei sale ca atunci cînd i le-a rostit pentru prima dată, cînd s-a hotărît că vrea să schimbe și el ceva în comună. Dar nu a vrut cu adevărat să devină primar decît în 1972, pe vremea cînd era secretar la primărie și a fost cu căruța la Pașcani, la o „schimbare de cadre unde a fost primul se­cretar al comitetului central”, împreună cu președinta comitetului de femei și primarul de atunci.

„Cînd am ajuns în acea sală, primarul, un om mai în vîrstă, a adormit. La sfîrșit zice «to­va­rășa Matei, iată o ședință în care nu am fost criticat». «Mai bine dormeam și noi ca să nu auzim», zise învățătoarea cînd l-a auzit.” Pentru că la fiecare șe­dință regională, Cucutenii erau primii cînd era vorba de lipsă de activitate, și ul­ti­mii la progres. „Atunci mi-am zis: Doam­ne, voi ajunge vreodată să schimb această rușine a comunei să fim printre primele? Dă-mi putere să fac acest lucru. A fost atunci un le­gă­mînt cu viitorul.”

Bătrînul își adună degetele în drep­tul bărbiei și mă privește în ochi. Nu își arată vîrsta decît prin albul în care s-a pierdut părul său, odată de un negru tuciuriu, și prin tusea groasă care îl mai zguduie din cînd în cînd. A împlinit 76 de ani pe 8 octombrie și doi de la „pensionarea mai cu forță”, cum le spune tuturor, cu un zîmbet care-i mai crapă din ridurile feței.

Cînd a fost „înscăunat” pentru pri­ma dată, a venit cu tema făcută de aca­să. „Prima dată am plantat pomi pe toa­te drumurile. Am plantat 34 hectare de pădure, am pietruit drumurile, am asfaltat legătura cu șoseaua națională, am refăcut toate cele nouă poduri din comună împreună cu grădinița și dispensarul.” Însă lucrul pentru care s-a luptat cel mai mult a fost continuarea tradiției. Zona Cucuteni este cunoscută în toată lumea pentru ceramica de­osebită care s-a găsit în dealurile le­ne­șe ce strîng casele ca într-o pîlnie lă­sată. „Era o repulsie serioasă cum că e ceva sfînt și nu trebuia să fie copiată de nimeni. «Haideți mă, lăsați, că moa­re istoria dacă nu o arătăm. Unii fac din orice stîncă, ca să arate lumii că pot să facă ceva. Noi avem o civilizație de peste 5000 de ani și o lăsăm să doarmă acolo, nu o împrospătăm, nu o aducem la cunoștință»”. Și-a modelat discursul la fiecare adunare din sat, pînă cînd a luat legătura cu Dinu Marin, fost profesor de istorie.

Mărgelele lui Herodot

Tușește puternic din nou apoi se ri­dică brusc de la masă și dispare în casa din spatele nostru. Dinăuntru iese cu un vas pictat, mare cît două mingi de fotbal, pe care îl cară cu greutate în mîna stîngă. „Fata mea a absolvit Aca­demia de Arte. Ea m-a ajutat să fac tabere de creație și să îi învățăm pe copii încă din școală despre ceramică. Ea acuma are expoziții în toată Eu­ropa, chiar și la Vatican, vinde toate lucrările și predă la Academie”, îmi spune repede și bîlbîit, în timp ce ochii îi lucesc ca atunci cînd a început să îmi vorbească prima dată despre Cu­cu­teni.

Fata sa și istoricul Dinu Marin au fost singurii care i-au stat alături în re­con­strucția culturii. Însă norocul avea să dea peste ei în două rînduri. În spa­tele primăriei există o movilă mare de pămînt, una dintre puținile pe care oa­menii nu o scormoniseră atunci cînd s-a aflat de importanța arheologică a re­gi­u­nii. „I-am zis «haideți dom’ profesor să cercetăm movila asta că mie tare mi se pare că s-ar putea să găsim ce­va». «Păi da eu nu am fonduri să fac ce am început deja, de unde pentru ce­va nou?». I-am dat zece oameni de la școală și încă zece de la contribuția muncii și ne-am apucat să săpăm”. Prin spatele nostru își face loc soția sa, cu un lighean cu apă fierbinte. Ne sa­lută scurt și merge mai departe.

Bătrînul se oprește din povestit, o urmărește cu privirea, apoi se întoarce către mine și-mi vorbește, pentru prima dată de cînd ne-am întîlnit, pe un ton calm: „toată viața nu am știut ce e odihna. Norocul meu că soția mea a fost o eroină. A crescut singură copiii, a făcut de mîncare pentru mine și pentru atîția oameni pe care îi adu­ceam acasă și a avut răbdare de fiecare dată cînd voia să repar o ușa la grajd, un lacăt la beci, via din spate. Știa că pentru mine, responsabilitatea vine prima”. O urmărește pînă cînd intră îna­poi în casă, soarbe o gură de vin din paharul din fața sa și, aprinzîndu-se din nou, continuă. „Am găsit la în­ce­put un platou ca o pîlnie. Atunci s-a trecut la măturică și la șpaclu. Săpînd, am găsit două schelete și vase sparte de ritual, niște mărgele aurite în formă de pandative ca niște frunze și, mai în continuare, un cuptor țărănesc”.

Des­pre mărgele, Herodot scria că era semnul purtat la gît de regii geto-dacilor, „iar mai tîrziu s-au făcut ana­lize, au văzut că sînt din perioada res­pectivă, geto-dacă, iar scheletul se cre­de că ar fi cel care a domnit peste ce­tatea Catalina, care era aici.”

Front de luptă la Cucuteni

La cîțiva ani după descoperirea sche­letului, într-o zonă în care se efe­c­tuaseră primele săpături de pe coline în 1967, o ploaie puternică a scos la suprafață „un tezaur de aur care con­sta într-un coif și costumul de paradă al unui rege și hamul calului.” Oamenii însă, nu au înțeles de la început ce a­ve­re le stătea pe prag. „În al doilea Răz­boi Mondial, linia întîi Tîrgu Fru­mos – Cotnari trecea pe aici și erau mereu tancuri avioane și alte care de luptă iar noi, copii fiind, luam fierul în plasă și căram acasă tot felul de metale și făceam căsuțe”, își amintește bă­trî­nul, rîzînd și el de nenorocul oamenilor. Cei care au găsit tezaurul, au cre­zut că e tot fierăraie și l-au împărțit între ei: „de exemplu, un fierar era amator de a vîna păsări cu pra­știa și făcea alice din acelea, iar altul din ei a pus la cada unde curgea mustul că a vazut că nu coclește”.

Pe cînd se făcea împărțeala prin sat, primarul a fost rugat de profesorul Dinu Marin să păzească șantierul, să nu chiulească oamenii de la săpat. Pe cînd aștepta, „vine un cetățean și adu­ce coiful de care v-am vorbit. Era turtit și lipseau niște bucățele din el. «Păi l-au găsit pe la avioane pe acolo niște colegi de ai mei tot ciobani și mi-au dat și mie asta că aveau mai multe găsite»”. Înainte ca muncitorii să își dea seama că e din aur, Mihai Tun a luat coiful și l-a aruncat în iarbă, ca mai apoi să i-l arate profesorului. Îm­preună, au pornit în căutarea restului de bucăți în sat, iar ce au recuperat de la oameni se află acum în Muzeul de Na­țional de Istorie din București.

Iliescu și un ștrand

„Aveam un coleg, primar în co­mu­na Tîrgu Frumos, o comună foarte ma­re. La o întîlnire pe regiune mi-a zis: «ai o comună cît o mînă și tot ridici probleme». «Ia ascultă domnule, de aș avea 500 de locuitori cît se cheamă comună și eu primar am să cer, am să insist și am să fac»”, îmi spune bătînd cu pumnul în masă ca să accentueze fiecare cuvînt. Cea mai mare provoca­re pe care a avut-o însă a fost construi­rea unui ștrand din izvoarele cu apă minerală din zonă. „Să știți că am făcut și compromisuri dar un mare avantaj pentru mine a fost că în comunism eram printre puținii care ne interesam și voiam să facem ceva. De la început am spus că trebuie să schimb într-un fel din poreclă renume, din critici frun­tași în cadrul regiunii și a ju­de­țu­lui”.

Își răscolește mintea cu căutătura unui om care a mai făcut-o de atîtea al­te ori. Își alege cu grijă amintirile po­trivite, le ascunde pe restul, și cînd vorbește parcă dă sentințe. „Am făcut un proiect, am construit un ștrand foar­te perfomant cu apă sulfuroasă, în­să cînd să îl dau în folosință nu aveam avizuri de la Direcția Sanitară.” Și a luat, din nou, drumul Bucureștiului. „M-am dus în audiență la Iliescu, care era prim secretar de stat. I-am zis «că ne-ați spus mereu că sîntem altfel, nu ca timișorenii, că nu avem inititiavă. Uitați vreau să fac un ștrand, dar nu vor să îmi dea autorizație»”. L-a pus să aștepte două ore după care a intrat înapoi în biroul lui Iliescu, însoțit de un reprezentant de la Direcția Sa­nita­ră. „I-a spus direct «te rog să le dai că nu fac ei ștrand cum nu mă fac eu tînăr». Și ăsta de la direcție abia i-a spus, timid: «tovarăș prim secretar, să știi că l-au și făcut»”. Cînd a auzit Iliescu, l-a repezit pe Mihai Tun din biroul său. Bătrînul zîmbește și-mi face cu ochiul „dar nu s-a răbdat și a venit curios, să vadă ce «ștrand au făcut ăștia»”.

Văzînd cît de bine arată ștrandul, l-a aprobat și, mai mult, a vrut să vină cu o echipă să „facă un proiect de dezvoltare a regiunii inclusiv cu izvoarele minerale”. Oftează și se uită la mine cu tristețe „dar ce, avea să fie așa?”. În același an, vara, Iliescu s-a dus la mare, la Constanța, unde Ceaușescu i-a chemat pe toți prim secretarii la el pentru o raportare „și printre altele îi întrebă cu ce cantități mai suplimen­tează fondurile de grîu la stat. «To­va­rășe prim-secretar general, noi ne-am consultat și județul Iași nu mai poate suplimenta cu nici un kilogram pla­nul», mi-a povestit șeful biroului lui Iliescu, cu care eram bun prieten, că i-ar fi spus președintelui”. A doua zi Ilies­cu a fost demis și împreună cu el s-au încheiat și toate planurile pentru dezvoltarea turistică a zonei Cucu­teni.

Un edil fără fix

Pe banca pe care stătea se cațără două pisici. Ghemotoacele zgribulite se urcă în brațele fostului primar și încep să toarcă încet. Bătrînul nu le dă la o parte, ci le mîngîie încet, oftînd. Oamenii l-au votat timp de nouă mandate, dar nu din cauză că nu ar fi avut contracandidați „superiori mie, cum scriu unii în ziare. Am avut medic, director de școală de ingineri ce trebuie să aibă, coroană? Nu e adevărat. Poți să vorbești ca o privighetoare, dar faptele contează”.

Dinspre poartă, se apropie spășit un tînăr de la compania de telefoane; se face o săptămînă de cînd i s-a stricat fixul fostului primar. Se ridică gră­bit să meargă la el, să îl întîmpine. Tî­nă­rul era unul dintre cei care îl vo­ta­seră la alegerile pe care le-a pierdut în 2008 și la care, un reporter l-a oprit pe Mihai Tun și l-a întrebat: „dumnea­voastră nu vă odihniți?”. La care bă­trî­nul s-a întors și i-a spus apăsat: „cînd se aleg oile la stînă și fiecare își ia oile acasă, un cîine bun care a fost la stînă mai stă vreo zece zile și o păzește fără stăpîn. Eu așa am fost și după ce nu m-au mai votat am zis «Doamne, îți mul­țu­mesc. Abia acum sînt liber»”

Cătălin HOPULELE