Clémente tînjește după pace

Clémente Cœdès locuia în Paris de doi ani cînd s-a urcat în avion pentru a o lua de la capăt într-o țară total străină. Printre ba­ga­je, rămas-bun și îmbrățișările colegilor, chi­purile pariziene se perindau în fața ei cu re­pe­ziciune. Programul Erasmus i-a dat o ca­să nouă, timp de șase luni: orașul Iași. Aici este studentă la master, în anul I, la Facul­ta­tea de Filosofie și Științe Social-Politice de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. A lă­sat în capitala Franței viața haotică, încăr­ca­tă de cursuri, orele de muncă petrecute în bibliotecile ticsite de cărți, oamenii care au inspirat-o și fuga pe străzile înguste și co­che­te. În ziua în care a părăsit Parisul, într-un sfîrșit călduros de iulie, timpul s-a derulat cu o viteză uimitoare.

„Cînd am aflat de atacurile de acasă eram cu niște prieteni din Franța și primul lucru la care ne-am gîndit a fost «De ce din nou?». După atentatul din ianuarie, ar fi putut măcar să ne lase să terminăm 2015 în liniște. Mai avem o lună pînă se termină a­nul care deja ne-a zguduit prin violența ar­me­lor”, spune frumoasa franțuzoaică cu de­ge­tele agățate de cana de ceai fierbinte. La aproximativ 2.300 de kilometri distanță de orașul ei de suflet, șocul nu are aceeași magnitudine cum ar fi avut-o dacă se afla acasă.

După ultimele focuri de armă, Clémente și-ar fi dorit ca toți să înceteze să mai tră­iască pentru o clipă, iar Franța să-și plîngă în liniște sufletele pierdute. La cîteva zile du­pă tragedie, oamenii și-au revenit, au în­ce­put să iasă din nou și chiar să petreacă. Franțuzoaica spune că parizienii fac ceea ce știu ei mai bine: trăiesc indiferent de loviturile pe care le primesc. Au plîns, dar apoi și-au văzut de viața zgomotoasă și alertă.

„În ianuarie ținta a fost sigură și s-a știut motivul atacului. Acum, însă, ne-am dat seama că i se poate întîmpla oricui. Dacă ești la locul potrivit la momentul nepotrivit, fie că mănînci la restaurantul X sau mergi la clubul Y, viața ta depinde de alegerea pe care o faci. La început au fost vizați membrii redacției Charlie Hebdo, acum toată lumea poate deveni o țintă”, spune fata aruncînd priviri curioase în încăpere.

Districtele în care au avut loc atacurile recente erau locurile ei preferate din Paris. Două prietene ale lui Clémente s-au aflat în preajma atacurilor: una a fost la Stade de France, iar cealaltă la Bataclan. Cea din ur­mă este traumatizată și va trebui să trăiască cu imaginea masacrului la care a asistat o viață întreagă. „Îmi este greu să îmi imagi­nez ce simt locuitorii Parisului acum, fiind­că nu sînt acolo, dar am dreptul să fiu tristă. Faptul că sînt departe de casă nu îmi refuză dreptul de a fi supărată în legătură cu ata­cu­rile”, spune fata de 24 de ani cu ochii scăpărători. Accentul francez foarte pro­nun­țat o dă de gol. Vorbește cu repeziciune și își trece din cînd în cînd mîna prin părul castaniu.

„În ianuarie ținta a fost sigură și s-a știut motivul atacului. Acum, însă, ne-am dat seama că i se poate întîmpla oricui. Dacă ești la locul potrivit la momentul nepotrivit, fie că mănînci la restaurantul X sau mergi la clubul Y, viața ta depinde de alegerea pe care o faci. La început au fost vizați membrii redacției Charlie Hebdo, acum toată lumea poate deveni o țintă”, spune fata aruncînd priviri curioase în încăpere.

Prietenii ei francezi, veniți aici cu Eras­mus, înțeleg prin ce trece Clémente, dar cei­lalți, inclusiv românii, sînt străini de sentimentul neputinței născut în astfel de situa­ții. De aceea fata spune că ar vrea să fie în Paris, unde ar fi înțeleasă. Dacă era acolo, nu i-ar fi frică să iasă pe stradă, să trăiască. Deși simte că pierde tot ceea ce se întîmplă acum acasă, se bucură că părinții ei o știu în siguranță, departe de focurile de armă. Mai mult, ei își doresc să nu se întorcă în Paris momentan, chiar dacă ea vrea să fie alături de conaționalii săi.

Și-a completat actele de studiu în Româ­nia crezînd că se va înscrie la un master cu predare în limba engleză dar, odată ajunsă aici, a realizat că va studia în limba română. Neștiind limba, i-a fost greu să se adapteze, dar spune că profesorii sînt indulgenți și o mai ajută colegii. În comparație cu Iașul, ca­pitala Franței este mai fascinantă, plină de muzee și de prietenii ei atît de dragi. Se plimbă prin Grădina Botanică a Iașului, gîn­dindu-se la sentimentele provocate de Paris și de oamenii de acolo, despre care se vor­beș­te în toată lumea.

„Mi-e frică uneori că s-ar putea întîmpla ceva foarte rău, iar dacă s-ar închide grani­țele Franței aș rămîne aici, fără cale de în­toar­cere. În fiecare zi, cînd ies din casă, mă gîndesc că nu o să mor astăzi, mai ales în România”, spune Clémente. Fata știe că Pa­risul își va reveni repede din șoc, iar atunci cînd se va întoarce acasă nu va găsi mari schimbări. Poate doar 132 de suflete în mi­nus și flori înghețate sub vitrinele sfredelite de gloanțe.