Copilării legănate de cel de-Al Doilea Război Mondial

În Copăceni afară e demult întuneric, dar în căsuța mică de la marginea satului mai stăruie o lumină palidă de la candela de sub icoanele colțului de la răsărit. În camera bătrînei, vocea radioului îi ține de urît zi și noapte. Ecaterina Dandara, Katinca, cum îi spun toți sătenii, are 83 de ani și, de n-ar fi fost gheața din fața porții, acum sigur avea de lucru prin casă. Dar de cînd e paralizată, toată munca bătrînei a rămas pe seama feciorului Alexei, care la nici 50 de ani merge plictisit cu țigara între dinți prin ograda pustie, pentru că soția și copiii l-au părăsit. „Am trei fete care au cam uitat de mine, vin doar duminica, că să vadă dacă mai trăiesc, că-n rest nu îmi bat cărările”, spune mătușa cu o voce amărîtă, încercînd totodată să pară că glumește. Mîinile ei slăbite îmi arată să iau un loc, pe patul de la geam, pe care, deși nu-l vede, pentru că ochii îi sînt împăienjeniți, „memoria încă mă mai slujește”, cum spune femeia cu ironie.

Părinții Ecaterinei au fost de­por­tați în Mongolia, au muncit a­colo la pădure și în construcții. Fa­tă fiind, a rămas în sat, pentru că a reușit să fugă de soldați. „Părinții mei au fost colaci, cum se spunea pe vremuri. Tata era primar și cînd au venit rușii i-au ridicat, i-au tri­mis în lagăre, la capătul lumii”, spu­ne bătrîna cu vocea joasă. Pal­mele uscate i se îndreaptă spre ochi, se uită în gol și-și aduce amin­te cum „la o bucată de noapte s-a auzit gă­lăgie, băteau cîinii înflăcărați, apoi o împușcătură le-a înghițit lătra­tul. Ne-am trezit cu toții, dar eu stă­team la mine în iatac. Tatei îi spuse­se cineva că umblă armata ziua prin sat să ridice niște oameni, el știa – în primul rînd sîntem noi”.

La fereastră a bătut zgomotos președintele sovietului sătesc, (n.red. organ al puterii de stat format din deputați aleși de cetățeni) un rus nou-venit, iar tatăl Ecaterinei i-a spus mamei „măi, babă, îi gata cu noi!”. Trei oameni au intrat în ca­să, ci­teau de pe o listă numele ce­lor din gospodărie, iar cînd au ajuns la nu­mele ei, au întrebat de trei ori de Ecaterina Gîrlovan. „Părinții mei au tăcut, eu am înțeles și m-am re­pe­zit îndată prin tindă și-am sărit pe ferestră, în grădina cu bostani. Am nimerit în niște țărușe, zgîrîindu-mi rău picioarele, iar cînd am dat să fug, un soldat de la colțul casei a tras. Trosc! trosc! M-am ridicat, deși făcu­sem pe mine de frică și am fugit prin­tre casele vecinilor pînă la sora ma­mei. Acolo am rămas pen­tru zece ani, timp în care părinții munceau la capătul pămîntului”, povestește mătușa.

De trei ori în clasa întîi

Pe lîngă icoane și calendar, pe peretele bătrînilor atîrnă un steag tricolor și cel al Uniunii Europeane.

Bătrîna se mai încurcă în cifre și calcule cînd o întreb în ce an s-a născut. „Sînt din 1930 și am umblat în clasa I în 1939. Nu, stai. De fapt, sînt din 1932, pentru că în ’39 eram de șapte ani și m-am dus în primul an la școala românească. În ’40 au venit rușii peste noi și pentru că trebuia să învățăm alfabetul lor și limba rusă, ne-au dat înapoi în cla­sa I”, a povestit bătrîna. Ecaterina trebuia să treacă în clasa a II-a cînd au venit românii, dar în 1941 a re­luat clasa I, iar după asta nu a mai mers la școală pentru că pă­rin­ții i-au fost deportați, iar ea trebuia să-și ajute sora mai mare care avea co­pii. „Iaca așa, măi fată, de trei ori am fost în clasa I și niciodată nu am ră­mas”, rîde zgomotos femeia, ru­gîn­du-mă apoi să mai pun un lemn în soba veche, cu urme negre de fum.

În acele vremuri, Katinca spu­nea că toți copiii trăgeau spre carte, pen­tru că, de fapt, aveau de ales între școală și lucrul pămîntului. „Eu e­ram capabilă, eram cea mai bună din clasă. M-a pus profesorul, cînd eram la ruși, să fiu un fel de șefă de clasă, trebuia să-i scriu pe cei care învățau și pe cei care nu-și făceau temele”, punctează cu mîndrie Ka­tinca.

Cam vreo 20 de copii fuseseră „luați în primire”, cum zice feme­ia, de un profesor rusofon, care îi în­văța matematică, limbă rusă, muzi­că, geografie și multă istorie des­pre Lenin. „Greu prindeam, pentru că era o limbă străină, ne încurcam în noile semne și inscripții”. To­tuși cei care nu prea se stră­du­iau erau pedepsiți dur pentru că pro­fesorii aveau metodele lor de corecție, statul în genunchi pe gră­unțe sau lovirea peste palme cu „lineica”.

Apoi, cu o bucurie ce-i rume­neș­te pomeții palizi, Katerina își adu­ce aminte și cîteva rînduri, învă­ța­te de la conducătoarea de clasă, de pe vremea românilor, de la doamna Lorena Păunescu, mama lui Adri­an Păunescu. „Trăiască Regele/ în pace și onor/ și-apărător de ța­ră…/”, recită liric, deși mai departe memoria o trădează. Mătușa e mîn­dră că totuși cunoaște carte, știe să scrie în două limbi, să ci­teas­că și să vorbească, dar recunoaște că lim­ba latină îi era mai dragă. La școa­la românească mergeau în excur­sii, au fost la Bălți și la Iași, unde ține minte că a văzut o biserică fru­moa­să, „Trei Ierarhi, se chema. Am fost chiar și la Constanța și m-am scăl­dat în mare. Directorul școlii, Ion Păunescu, avea chemări de la alte școli și noi mergeam bucuroși pes­te tot. Pe cînd la ruși mergeam doar la cules de mere și struguri”, iar apoi nici la cîmp nu mai mer­gea cu elevii, pentru că aveau nor­me­le lor de pămînt ce trebuiau lu­cra­te pen­tru colhoz. Bătrîna spune că a tre­cut prin multe, prin greutățile de­portării, prin sărăcie, prin foame­te, prin invidia sătenilor și batjocora autorităților.

„De multe ori tata spu­nea că a trebuit să plecăm în Ro­mâ­nia, dar n-am reușit, trebuia s-o tulim deo­dată, dar, el fiind primar, nu a vrut să lase satul la nevoie. Nu a vrut el, au vrut alții”. Mătușa Ka­tinca mă întreabă, după o tăcere lungă, da­că putem trece ușor Pru­tul, pentru că a auzit ea la radio că s-a schimbat ceva, că trecerea gra­ni­ței nu mai este atît de anevo­ioa­să.

Canalul Volga-Don ridicat din mîinile basarabenilor

Nu-s puțini cei care au avut soar­ta mătușei Ecaterina Dandara, care a împărțit pîinea uscată o săp­tămînă cu soldații ruși, iar peste puțin timp cu italienii sau ne­m­ții. Vecinul de mai sus de baba Katin­ca a trăit aceeași copilărie zbuciu­ma­tă. Moș Grigore a moștenit casa de la părinții săi și, deși are o lo­cu­ință mare, stă împreună cu cea de-a doua soție a sa, mătușa Eugenia, tot în gospodăria mică din curte. Trăiesc de 13 ani împreună, iar acum, la bătrînețe, spun că i-a unit sin­gurătatea, rămași amîndoi vă­duvi de tineri, cu copiii plecați pes­te hotare.

În căsuța lor cu geamul că­tre șoseaua centrală, care se cla­ti­nă la trecerea camioanelor ca du­pă mici replici de cutremur, e cald de la so­ba încinsă cu cărbuni și vi­ne un mi­ros de varză înăbușită din ca­me­ra de alături. Televizorul ma­re răsu­nă gălăgios în limba rusă, anun­țînd scorurile de la ultimele meciuri de fotbal, iar pe masa ma­re de lîngă pat, trei perechi de oche­lari sînt așe­zate pes­te un ziar preponderent ver­de pe care scrie „Moldova, înainte doar alături de UE!”. Poziția bătrî­ni­lor e clară. La cei de vîrsta lor vezi, alături de icoane și de calendarul religios, un abțibild mare cu insigna Uniunii Europene pe lîngă care stau suspendate două fundițe tricolore. Moșneagul zice că-i pare rău că Alianța pentru Integrare Euro­peană nu se înțelege. După el, da­că reprezentanții se vor certa, toți pensionarii vor trece din nou la comuniști. El nu a fost niciodată comunist, ba chiar în tinerețe, deși nu s-a opus vertiginos sistemului, a avut mereu reticențe față de de­mer­surile politice, economice și so­ciale ale URSS. „Eu nu am putut să urmez o școală normală pentru că trebuia să lucrez la pămînt ca să-mi ajut părinții și sora care a rămas văduvă de război. Învățam pe fu­ra­te, iar lecțiile nici nu prea mi le făceam”, îmi spune cu veselie mo­șul.

Cînd era el școlar, tot Ion Păunescu era directorul școlii mo­di­ficată dintr-o casă bătrînească.

Deși recunoaște că a făcut doar pa­tru clase, bărbatul îmi explică ges­ticulînd cu mîinile cioturoase de muncă că „în vremea aceea în­vă­­ță­tura era mai grea la români decît la ruși. O clasă românească era cît trei clase rusești și în armată cei cu patru clase românești erau mai is­teți decît cei cu zece clase rusești”. Moș Grigore a făcut clasa a IV-a de două ori. O dată după manualele rusești și altădată după cele româ­nești. Cînd era el școlar, tot Ion Păunescu era directorul școlii mo­di­ficată dintr-o casă bătrînească. La școala românilor, moș Gri­go­re a învățat limba română, aritmetica și geografia. Odată cu ve­ni­rea ruși­lor a învățat alfabetul chiri­lic și is­to­ria. Bătrînul ridică mîinile în aer a amenințare și recunoaște că urăș­te acest neam pentru că au cucerit multe pămînturi străine. „Am fost folosiți ca sclavi. Ne-au dus la Vol­ga-Don, un canal mare prin care treceau corăbiile, și l-am făcut noi, oamenii judecați pe ne­drep­tate. Ce puteai spune atunci cînd cei ca­re aveau ceva eco­nomisit erau ju­de­cați ca niște hoți. Tata a dat tot din casă pentru că muream de foa­me. Ne uitam unul la altul și bo­ceam împreună cu tata care fierbea sfeclă porcească ca să ne dea să mîncăm pentru că toate econo­mi­ile au reve­nit statului, doar ca să nu fie trimis în Siberia”, povestește bă­trî­nul.

Moș Grigore crede că era mai bine dacă basarabenii erau de par­tea nemților la război. El zice că puteau fi mult mai dezvoltați și ordonați, pentru că rușii „au ni­mi­cit toată elita și au dus-o în Si­be­ria” un­de au băgat-o în închisori. În libertate, după povestirile lui, au rămas doar cei săraci sau lași care nu au avut curajul să lupte contra asu­pri­rii rușilor.