Cu ștampila care fuge

Prin fața grădiniței se plimbă săl­tă­reț un duium de oameni și nici unul n-are jucării în brațe, nici nu aleargă spre vreunul dintre copiii bucălați. Pes­te drum, la Școala Generală „Pe­tru Ra­reș”, alt puhoi năvălește, organizat to­t­uși, înăuntru și se sprijină pe gardul scund de fier cînd termină de ștampilat toate cele patru buletine cu nume în­șirate de-a lungul foilor. „Cu activi­tă­țile de sezon și la noi, la Hîrlău”, se aude vocea domoală a unui moșneag pe care-l arde soarele, căci n-a mai în­că­put sub copacul de la intrare.

La prînz, telefoanele zbîrnîie după statistici și doamna Elena Ciornei a­run­că un ochi peste fișele îndosariate în­tr-o folie de plastic și dă verdictul, „10-11% la grădiniță, secția 4”. La cî­te­va secunde, de la o masă alăturată stri­gă un domn cu pixul în prelungirea mîinii întinse, care ar vrea să șop­teas­că, dar îi iese un strigăt înfundat, „220 la ora 12, pînă-n 230”. Și-n vreme ce nu­mărătorile se-nvîrt între procente și ci­fre adunate pe hîrtie, perdelele al­bas­tre ale cabinelor de vot se foiesc, se cutează, iar electoratul iese parcă mai zăpăcit decît a intrat. Și cînd se-n­tîl­nesc la ușă, nou veniții și cei ieșiți din ca­mera cu ștampile se-ntreabă șugubăț „ei, ș-ai votat, ăi?”. „Am venit abia acu’ să strîc un vot”, i se răspunde, iar gar­dianul din fața ușii se îndreaptă de spa­te și gîndește cu voce tare, „apăi dac-ați venit să-l stricați cu tății” și se o­prește cu un semn de renunțare aruncat cu mîna.

„Cu cine, cu cine nu votez, niște draci îs toți. Da’ cu unul tre’ să ținem.”

Glaspapir pentru anonimi

Domnu’ Gelu nu doar că vinde „pui albi, curci” și alte orătănii, ci face și-o polemică discretă în fața porții, că doar are curte nu departe de școala ge­ne­rală și-i trec pe lîngă gard toate vo­tu­rile. Treabă nelalocul ei pentru cei din comisie, care-i scutură la intrare pe toți de pliante electorale, „că-i propagandă”. Dar unii se feresc, apucă pe altă stradă și dacă-i întrebi de ziua vo­tu­lui, îi pufnește un rîs colorat. „Ei, cînd o să candideze tata, atunci o să merg și eu la ștampilat”, spune c-o dezamăgire ascunsă George, sprijinindu-și brațul pe umărul tatei așa, demonstrativ.

Printre picioarele alegătorilor care gîfîie surd de căldură se-amestecă șla­pii rupți ai cîtorva puradei. „Cu cine, cu cine nu votez, niște draci îs toți. Da’ cu unul tre’ să ținem”, îmi spune una din țigănci, mai tînără și mai pornită, cu cozi îm­ple­tite mărunțel pe umeri.

La Pîrcovaci, se votează pe-aceleași liste, fiindcă oamenii aparțin tot de Hîrlău. Numai că „hîrtia-i de proas­tă calitate, da’ eu nu vă validez dacă-mi veniți așa cu foaia”, după cum îi spune președintele de comisie Mărioarei, o doamnă cu pri­vire nevinovată și trei sacoșe pe ca­re abia le tîrîie cînd în cabină, cînd a­fa­ră, fiindcă-i „fuge ștampila”. Lîngă sec­ție e-o crîșmă c-o bancă scorojită o­cu­pată de bătrîni cu chip arămiu. „Dom­nu’ Cernescu, că el ne-o făcut dru­mu­ri­le și cîte și mai cî­te”, se-ncurajează ei cu gurile uscate, că berea-i scumpă la cîrciumarul lor. A­șa se circulă prin secțiile de votare, u­nii vin să pună pa­ra­fa, alții ajung cu capsa deja pusă. Ca Nicu, care mol­fă­ie, învîrtind pedalele bi­cicletei, două vorbe cu nerv. „Eu? Eu am votat, da, am votat cum am și trăit. Prost tare”.