Cuibul celor 14 pitici

„Cam nimic din ce e aici nu am eu a­ca­să”. Lumina fuge de pe chipul lui Petru, iar bă­ia­tul își în­groa­­­pă privirea în vîrful maroniu al papucului. Apoi își zburlește pă­rul cu mîna și îmi po­ves­tește despre părinții lui. „Tăticu’ are probleme. E, cum să spun eu, bolnav mintal. A amenințat-o pe mama de nu știu cîte ori că o omoară”. Dorul i s-a cuibărit însă în inimă și îl strînge ca un clește. Dar știe că pe lîngă părinții din satul Scobinți, mai are încă doi, virtuali, în Fran­ța. Și nu numai el, ci și toți ceilalți băieți din Cen­trul pentru Copiii Defavo­ri­zați Socio-economic din Mediul Rural „Sf. An­drei”. Ce-i care i-au „a­dop­tat” le trimit bani în fiecare lună și așa au ei caiete, desert și pijamale. Copi­lul-sfîrlează își nu­mără în gînd frații, apoi mă întreabă dacă poate să își continue temele. Astăzi desenează cele trei stări ale a­pei: solidă, lichidă și gazoasă. „Pen­tru luni. Apoi a­vem de învățat o doină la ro­mâ­nă. Dar asta o vom fa­ce poimîine. Pînă atunci, ne jucăm!”. În weekend, casa piticilor e mai frumoasă.

Dilemele fără titlu și dată

Sala de mese e locul unde piticii mă­nîncă, se joacă și își fac temele. Pe­reții sînt ascunși după tabele cu no­­te, poze de la diverse evenimente, chi­­puri triste sau zîmbărețe, dinți albi, dorințe mari și oameni ascunși în nori. Într-un colț, cele 14 ghiozdane stau aliniate ca pătrățelele din­tr-un ca­iet de matematică. Rînd pe rînd, sînt scoase din hibernare și go­lite. Pe­re­chile de mîini se întîl­nesc ac­ci­den­tal, se aud chicoteli, apoi cîte un „Un­de mi-e ascuțitoarea?” sau „A­vem numai desenul sau și te­ma?”.

Dar a­pa­re imediat doamna pro­­fesoa­ră Oa­­na Maria Budeanu și le re­zol­vă dilema. Își drege vocea în fi­e­ca­re du­pă-amiază, cînd vine să su­pra­ve­gheze copiii și să îi ajute cu te­me­le. „Nu are dată, nu are titlu, ce-i asta? Nu-mi place!”, le spune copii­lor și se întoarce, supărată. Bă­ie­ții vor să o împace. „Hai, doamnă, ui­tați, eu am făcut frumos. Vă pla­ce?”, și în­cep să o întrebe unul peste altul da­că îi pla­ce, „Da’ la mine?”, „La mi­ne tot?”. Da­că nu le-a ieșit, se în­crun­tă, a­run­că foile pe jos, of­tează, strîng din pum­ni și desenează din nou. Tot așa, pînă primesc aprobarea pro­fesoarei și un zîmbet cald. „O să luăm zece!¨, strigă entuziasmați și se și imagi­nea­ză adăugînd no­ta în dreptul numelui, pe catalo­gul de pe pe­re­te.

„Să nu vă uitați în tabel, noi nu a­vem chiar toate notele alea, profesorii ne spun că ne pun o notă, apoi o măresc. Of, pentru ei e distractiv”, se distinge o voce subțire din sală. A­­poi, își fac loc lîngă mine Vasile, Mi­hai și Petru. Primii doi sînt cei mai norocoși, sînt frați. Se deo­se­besc prin gropițele din obraji și cu­loa­rea ochilor. În rest, le place la fel de mult să citească, să facă îngerași în zăpadă și să înțepe arici. „Nu ați vă­zut niciodată o vulpe? Și nici un ie­pure de cîmp? Și nici un arici?

Ve­deți dacă stați în orașul cu trenuri? Acasă la noi, avem de toate”. Cîini, pi­­sici, o vacă, pînă și un canar. „O­da­tă m-a trimis tata la un magazin și cînd m-am întors am găsit un canar. L-am ținut o zi, apoi l-am dus la Po­li­ție. Au notat ceva într-un carnet a­co­lo. După un scurt timp m-am în­tîl­nit cu o doamnă de la blocuri, și m-a întrebat dacă nu am găsit un canar. I-am spus că l-am dat la Po­li­ție și știți ce a făcut? Mi-a dat 50 de lei! Vă imaginați? Spunea că e recompensa pentru pasăre. Ce mîndru am fost atunci, doamnă”. Gropițele din obraji apar iarăși, mai rozalii de data asta.

Cei doi frați au venit împreună în centru. Acasă mai au încă doi și tot atîtea surori. Cînd se întorc în sa­­tul Șipote însă, nu merg la ei, ci trag o fugă pe cîmp, să vadă dacă e întins la fel de leneș cum l-au lăsat ultima dată. „Știți ce mare e? Nu e ca aici. Ne place curtea, iarna e foar­te frumos. Mă culc în zăpadă, dau din mîini și din picioare și din cap și fac în­ge­rași care zboară”, îmi spu­ne Mihai, fratele mai mare, cel care vrea să de­vi­nă profesor de en­gle­ză și să des­chi­dă o casă de copii.

Idilele lui Alexandru Ioan Cuza

Cînd vorbesc despre fete, obrajii de­vin brusc roșii ca vinul. „Eu am pri­etenă. E foarte frumoasă! O știți!” sau „Da’ Andreea voia să se îm­pace cu Vasi, da’ Vasi nu vrea. An­dreea l-a rugat să o scoată la film, dar el nu poate”, străbat încăperea și bărbații în miniatură apleacă capu­ri­le ru­și­nați. În afară de cîțiva, mai vor­­bă­reți, ceilalți își leagă limba în­tr-un nod și nu spun nimic. Idilele lor ră­mîn pe holurile liceului „Ale­xan­dru Ioan Cuza”, acolo unde sînt cu toții elevi în clasa a șaptea.

„Înainte nu prea ne înțelegeam cu cei de la școală. Ne făceau «ță­rani»”. Acum „înțelegerile” se fac alt­­fel. Se lipesc toți umăr de umăr , își umflă piepturile și „dușmanul” nu mai înaintează. „Alaltăieri un bă­iat de la școală voia să se ia de cineva dintre noi. Și ne-am dus toți în ju­rul lui și el ne-a întrebat care-i Lun­gu și după aceea , cînd ne-a vă­zut pe toți, a zis «Lasă». Vedeți doam­nă, noi sîn­tem foarte puternici!”. „Și deș­tepți”, completează furtunos Mihai. Împreună cu ceilalți 16 colegi, for­mează o clasă „specială, în sensul de foarte bună! Ne-o zic și profesorii, doam­nă, ne credeți, ne credeți?”. Pî­nă și una din fete, ca­­re îi privea „de sus” la început, „pen­­tru că avea do­uă vile în ogradă și purta numai haine de firmă”, și-a schimbat pă­re­rea despre ei. Acum, cînd vorbește cu unul dintre ei, își amestecă de­ge­te­le printre firele de păr auriu. Ori­cum, ei învață „mult mai bine”. Dar, mă roagă să nu mă mai uit la notele de pe perete. Pen­tru copii, ele sînt foar­te importante. Ma­joritatea vor să continue liceul, să meargă la fa­cul­­tate și să adopte sau să deschide centre pentru alți mi­cuți neajutorați. „Noi sîntem no­ro­coși, avem de toate aici, dar sînt atîția la noi în sat, of”.

Pensionat la 18 ani

Suspinele sînt mai puține decît do­rințele băieților. Ele nu se îm­part e­gal după numărul de căciuli. Unul vrea să fie șofer, altul să lucreze la S.R.I., Vasi, băiatul mai tuciuriu, vrea să își ia o Dacie, apoi un Dolce, ci­ne­va din spate sare în picioare ca ars și îmi spune că vrea să ajungă în Sta­­te­le Unite ale Americii. Toate as­tea, însă, se leagă de un singur lu­cru: ce vor face după clasa a VIII-a. „Va trebui să ne întoarcem acasă, doam­na Claude din Franța nu va mai avea bani pentru noi”, îmi spu­ne Petruț și își umflă obrajii de su­pă­rare. Va­si­le îl contrazice. „Eu vreau să termin liceul, să dau Bac-ul, să fac facultate și să lucrez pînă la 18 ani!”. „Păi pî­nă pe la 20 de ani faci facultate, mă!”, intervine cu nă­duf Petru. O cu­tă abia vizibilă își fa­ce loc pe fruntea băieților, dar dispare imediat, a­tunci cînd încep să vor­bească despre călătorii. Petru vrea să meargă în Da­­llas. Încă nu îmi spune de ce. „Să văd ceva”. La Centru, cel mai mult le pla­ce mîncarea.

„Ce vrem noi aia ne fa­ce. Ciorbă, cartofi, piure cu carne. Dar cînd vin din vacanță și mănînc aici borș, mi se pare dulce”, chi­co­teș­te Vasile, bucuros ca un cățel cu osul în față. Dragoș, cel care crede în stele norocoase, adaugă că au și mai multe feluri. „Acasă mîncăm doar un fel sau două. Și nu avem desert”. Dacă nu ajungea la Iași în clasa a IV-a ar fi trebuit să meargă la bunici, pentru că părinții au di­vor­țat. „Eu sînt născut pe 24 ianuarie și sînt în aceeași zi cu bunica și ea me­reu îmi spunea că sîntem foarte no­ro­coși. Eu de fiecare dată îmi pu­neam o dorință cînd cădea o stea. Și aceasta era ca să dorm în pat suprapus. Voiam unul cu cinci etaje și, pes­te un an-doi, am venit aici. Și am avut noroc, ca altfel mă lăsam de școală. Că o plecat mamica cu alt­ci­neva, du­pă ce a plecat și taticu’, iar eu am a­juns aici”. În carnețelul său cu co­perți portocalii, primele versuri, din­tr-o poezie scrisă de el, în­cep așa: „Pe 15 ianuarie/ S-a năs­cut un om mare,/ Nu Antonescu, nici Iliescu, nici Băsescu,/ Ci ma­re­le nostru poet, Eminescu”.

Sectorul cu dinozauri

Iașul e orașul „cu trenuri”. „Cînd am venit și am văzut un tramvai am crezut că e metrou. Iar noi zi­ceam că e tren, e ca un tren, nu-i așa doamna?”, mă întreabă Vasile. Pe­tru îi spune că prima dată cînd a ur­cat în tramvai, picioarele i s-au îm­ple­ticit, stomacul i s-a întors pe dos și a căzut. „Dar nu merge foarte re­pe­­de”, îi aruncă Vasile. Scena cu în­crun­tarea se repetă. Cei doi își a­run­că priviri de cocoși, dar acestea dispar de cum aud o altă voce limpede ca su­netul de clopoței.

La etaj, se găsesc două dormitoare. Paturile supraetajate își aș­teap­tă umile stăpînii. Sînt aranjate, bă­ieții și-au făcut „sectoarele”. „E un serviciu, eu de exemplu am ho­lu­rile și trebuie să fac curățenie în fi­e­ca­re zi. Dai cu aspiratorul, cu mo­­pul, uzi florile și ștergi praful”, spu­ne dintr-o răsuflare Vasile, de fri­că parcă să nu o ia cuvintele la fugă. Pi­ti­cului cu gropițe în obraji îi plac căr­țile despre dinozauri, dar ști­e că „dinozaurii au dispărut, ei nu mai sînt, doamnă. Filmul de pe Dis­co­­ve­ry, Jurassic Park nu este ade­vă­rat. Di­no­zaurii nu strică case, doar ei nu mai există! Nu-i adevărat, îs fă­cute pe calculator, asta-i părerea mea des­pre toate filmele astea”, mă a­nunță so­lemn. Și el vrea să ajungă în Sta­te­le Unite ale Americii. Dar a­cum fuge să își termine desenele.

Fratele său, Mihai, îmi cere permisiunea să facă același lucru. „Pot să închei aici?”, și o zbughește imediat la masă. După cîteva secunde se întoarce. „Am și eu o întrebare pen­tru dumneavoastră. Ați vrea să fiți copil din unul ca noi?”.

***

Minunea din orașul cu „trenuri”

În casa celor 14 copii, fiecare lucrușor are locul său. Papucii, proas­păt lustruiți, stau tolăniți de-a lungul peretelui, iar periuțele de dinți împart un singur pahar, fixat de perete. Băieții au un program fix, săniușul sau piesele de teatru pentru copii sînt lăsate pe sîm­bă­tă, pentru ca duminică să aprindă cu toții lumînări în biserică. „Nu avem probleme, copiii sînt cu­minți, sînt cu toții înscriși la liceul «Alexan­dru Ioan Cuza», iar re­zul­tatele sînt și mai bune și mai pu­țin bune. De exemplu, anul trecut au fost premiați cu toții. Patru au luat premiul I, trei- premiul II, doi au luat premiul II iar ceilalți au luat men­țiu­ne”, îmi spune cu mîndrie preotul Toma Gradina­ciuc, președintele A­so­ciației „Fa­milia Nostra”.

Proiectul „Centru pentru Copiii Defavorizați Socio-Eco­no­mic din Mediul Rural «Sf. Andrei»” este cel de-a doilea din ex­periența organizației. Primele ac­țiuni au fost de­ma­rate odată cu apariția asociației și au fost dedicate copiiilor străzii. Clădirea în care locuiesc acum cei 14 băieți a fost procurată încă în 1996 de că­tre președinta asociației franceze „En­fance Espoir”, doamna Claude Daniel. Astfel, fondurile pentru salariile celor cinci angajați, precum și cele pentru utilitățile ca­sei, sînt trimise lunar din Franța.

„E o familie mai mare aici, cei 14 copii iau masa, dorm, se joa­că, în­vață aici, sînt, practic, co­piii noș­tri”. Micuții sînt conștienți de noro­cul pe care îl au. Deși, la în­ceput, le-a fost greu să se adap­te­ze în noul mediu, acum, fiecare dintre ei și-a făcut planuri de vii­tor, vor să ajun­gă polițiști, șoferi sau profesori. Pî­nă atunci însă, tre­buie să intre la li­ceu și să ur­me­ze o facultate. „Noi nu știm ce se va întîmpla mai de­par­te, nu vom mai avea fonduri. Aș­teptăm o mi­nu­ne, ne va fi im­po­si­bil să îi creș­tem în continuare”, of­tează pr. To­ma. Pînă la o minune, zi­lele-i sînt însă luminate de 14 chi­puri cu dorințele lungite pe ge­ne.

Lina VDOVÎI