Cum coclește destinul în bazarul meteșugurilor

Lenea, boala sau mofturile l-au ocolit permanent. De la 18 ani învîrte aurul și argintul printre degete, gravînd nume de mult uitate sau lucrînd podoabe încărcate de sentimente înțepenite-n metalul prețios. Pe măsuța sa din bazarul din Iași, Aurel Crăciun își așază în fiecare zi cleștii, daltele, pilele și instrumentele de gravat, flancate de suporți cu inele și brățări atent lucrate. Ce 55 de ani nu explică barba sură pe care o are, mai ales cînd mîinile-i neobosite ar lucra neîncetat la fiecare comandă care i-ar răsări în fața ochilor. Însă de nouă ani își folosește uneltele tot mai puțin. Bijuteriile ieftine și chinezăriile au săpat adînc în meseria sa, ajungînd ca, la rădăcină, materialul să se înnegrească și să coclească. Tristețea însă i-o citești în priviri rar și chiar și atunci are grijă să o ascundă cît mai bine de ochii iscoditori.

Nu-și găsește locul, plimbîndu-se gră­­bit în fața măsuței sale, frigul dîn­du-i ghes. Aurel Crăciun mă mă­soa­ră atent de la adăpostul ochelarilor săi, iar zîmbetu-i înflorește în colțul bu­zelor cînd îi întind două lănțișoare rup­te, ca mîi­nile să i se mai poată dez­me­tici de la ger. Hotărăște să-și reia locul pe sca­u­nul din spatele măsuței cu unelte și să-și fa­că de lucru cu ele, lăsîndu-și căciula ru­sească să se bată cu frigul în locul lui.

Omul nu s-a născut printre mol­do­veni, Alexandria fiindu-i locul de baș­tină. În copilărie, pașii și i-a îm­pletit a­lă­­turi de părinții și frații de etnie romă. „Ne diferențiem de căl­dă­ra­rii din tri­buri pentru că am trăit laolaltă cu ro­mâni și pentru că am avut no­rocul de a fi dați la școală”, se gră­beș­te să-mi spu­nă. În cele zece clase obligatorii și trei ani de școală profesională nu a învățat meseria pe care a ales să o depene de 37 de ani încoace, cea de argintar. Pă­rinții nu l-au lăsat să meargă mai de­par­te la facultate din lipsa banilor, dar a că­utat să-și facă un rost al lui și a furat meserie de la tatăl său, iar, mai tîrziu, de la socrul său. Acum, frigul tot nu-l lasă în pace, si­lin­du-l să scormonească adînc în bu­zu­narele hainei sale de blană, du­pă o ba­tistă strînsă ghem.

Cu glasul încărcat de tristețe, îmi spune abia șoptit că meseria sa se stin­ge ușor. Și-a trimis toți cei cinci copii la școală, să învețe și să ajungă să-și facă un viitor mai bun decît a avut el, ca ar­gintar. Cei mai mari, un băiat și o fată, au terminat amîndoi la Uni­ver­si­ta­tea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unul la Psihologie și celălalt la Matematică. „Băiatul mi-a lucrat un an ca psiholog la cabinet, dar cum în România ajungi să te tratezi mai întîi la Socola și apoi să vezi un medic, a rămas fără serviciu. Mai durează pînă vom trece de men­ta­litatea de «uite, bă, ăla e nebun, că mer­ge la psiholog»”, adaugă cu lehamite în glasul sugrumat de răceală. Este însă mulțumit de o­dras­lele sale, care învață cot la cot „cu co­piii românilor”, dar de la viitorul ce­lor doi mai mari nu știe la ce să se aștepte.

Meseria, haină groasă

Mîinile-i brăzdate de cute aranjea­ză ciocănelele și restul uneltelor de pe măsuța din bazarul de sub Podul Ni­co­­lina cu aceeași ordine și dragoste pe care le vezi în ochii unui copil fascinat de cărțile și caietele sale. În Iași a a­juns după ce și-a purtat meseria prin al­te orașe din Moldova, precum Pia­tra Neamț, Vaslui sau Bîrlad. Ține la mun­ca sa și își întinde în fiecare zi, de no­uăsprezece ani încoace, podoabele au­rite și argintate, chiar dacă acum nu mai este ocupat cu comenzile ce-l țin­tu­iau mai demult cît era ziua de lungă pe lo­cul său din bazar. „Altădată nu e­xistau atîtea bijuterii sau case de a­ma­net ca a­cum. Eram noi, argintarii, care gravam inele, personalizam podoabe la voia cli­entului și cu materialul lui. Veneau să le gravăm linguri, furculițe sau alte o­biec­te din astea de argint. Odată am transfor­mat o verighetă mai măricică în două mai subțirele, erau pen­tru doi copii săraci, dar care se iu­beau mult”. Se uită cu jind la sculele lui de gravat, recunoscînd că nu le-a mai folosit de mult, de cînd im­portu­rile au început să fie practicate în ex­ces, odată cu anul 2004. „Uneltele me­­le sînt vechi de 45 de ani. La nicovala asta au bătut și tata și bunicul, dar eu nu am cui să o dau mai departe, să o fo­lo­sească”, spune mototolindu-și ba­tista și îndreptînd-o din nou spre nasul roșu, sătul de răceală.

Cu doi ani în urmă, alături de alți pa­tru meșteșugari, Aurel Crăciun a în­ființat „Romano ButiQ”, cooperativă prin care au trebuit cu toții să își diversi­fice modelele, ajungînd să facă cer­cei și pandantive în formă de po­lo­nice sau brățări ce proveneau din lingurițe și furculițe „dar nu am rezolvat mare lu­cru, nu mai avem comenzi, nu mai a­vem nimic. Încă nu știm dacă mai func­ționăm sau nu”. Vocea sa se aude în­fun­dat, iar cuvintele-i parcă se agață în bar­ba argintie. A încercat să for­me­ze u­ce­nici, dar nu a avut cu cine. „Azi le ex­plicam tinerilor cum se face un inel de la A la Z, iar a doua zi nu mai veneau, știau probabil că in­ves­teau timp într-o meserie pe cale de dis­pariție”, adaugă privind în gol, ca și cum și-ar fi avut acum învățăceii în fața ochilor, lucrînd anevoie în meta­le. Însă privirea sa nu cuprinde acum de­cît tarabele pline cu hainele și u­me­ra­șele bătute de vîntul ce șuieră pe cu­loarul îngust.

Lucrează la lănțișoarele aduse și ca­­de pe gînduri din vreme în vreme. „Pe timpul lui Ceaușescu nu exista luxul ăsta care a zăpăcit toată Ro­mâ­nia”. Nu îi înțelege pe cei care se în­că­pă­țînează cu orice preț să se mute de la a­par­ta­ment într-o vilă „cu douăj’ de ca­mere, ca să ajungă să locuiască tot în două-trei, ca la bloc”. Și iar își face de lucru cu ba­tista sa mototolită. „În zi­lele astea nici nu se mai merită statul în frig”, re­cu­noaște cinstit, dar de la muncă nu se dă în lături, pentru că i-a plă­cut mereu ce face. „Acum, abia da­că facem un 30 de lei pe zi și nu avem alte venituri, iar de altceva nu știm să ne apucăm. Dacă nu au românii loc de muncă, cu facultăți și școli multe, noi ce să mai zicem?” Băr­batul continuă cu același ton în­dîr­jit. „Nu vedeți, dom­niță, dau oamenii 10-12 lei pe un lanț care inițial le ia o­chii și îl poartă pînă se satură de el. Sau mai rău, pînă începe a se înnegri și nici cel mai bun bijutier nu-l mai scoate din boală. Și așa se duc banii pe fereastră. A­­stea ne-au zăpăcit pe noi, importurile de chi­ne­zării”.

Șatra, capitol necunoscut

De cînd lucrează la taraba sa din Ni­colina, Aurel Crăciun s-a simțit me­­reu la adăpost de controalele Po­li­ți­ei. Își bate buzunarul de la piept rî­zînd, în timp ce îmi spune că are au­to­ri­zație și că nu fură ca țiganii cu cortul. În­de­lun­gile controverse și vorbele gre­le la a­dre­sa neamului din care se trage, pe care le rostesc atît străinii, cît și românii, nu l-au deranjat niciodată, pentru că știe că „mai sînt în România și țigani cinstiți”. În zilele lungi de mun­că, lîngă nicova­la și ciocanul său, gîn­du­rile l-au purtat de multe ori înspre originile lui, pe care nu și le-a negat vreodată. Consideră ți­ganii un mister și recunoaște că „mă a­muză faptul că nimeni nu știe cu exactitate de unde venim”. Dacă îl întrebi despre meseria lui, îți va spune că e ve­che din Primul Război Mondial, „pentru că atunci au văzut țiganii că pot lu­cra cu propriile mîini o bucată de tablă sau o potcoa­vă”. Pentru că nu a crescut la șatră, nu știe cum își duc căl­dărarii traiul în corturi sau adăposturi improvizate, iar pe potcoave și caiele nu a pus mîna nicioda­tă. Cu un aer știu­tor, de parcă mi-ar pre­da lecții despre țigani, îmi mai zice că există 16 etnii re­cunoscute fiecare după meseriile „de pe la colț de stra­dă”. De la lucrat ceaune, împletit co­șuri de nuiele sau lucrat linguri de lemn, meșteșugarii au început să se orienteze și spre meserii ce le ce­reau mai multă migală. „Și atunci ne-am în­dreptat către bijuterii din aur și ar­gint. Iar la început ni se spunea «zlătari», nu «argintari», ca acum”.

Vecinii de pe scara blocului nu s-au uitat niciodată la el chiorîș, pentru că îl cunosc dintotdeauna ca om serios. „Ei știu că uneori românii sunt mai răi ca ți­ganii. Noi însă sîntem cei care mun­cim. Nu noi facem scandal și gă­lă­­gie pî­nă cînd e chemată Poliția”. Doar tine­rii din ziua astăzi sînt cei care îl fac să-și plece ochii ca să evite o­cara. „Nu mă simt jignit, pentru că știu că am capa­citate mai mare decît cel din fața mea, care aruncă cu vorbe gre­le. Nu iau în seamă”.

Își amintește cum într-o vară, a lu­crat la malul mării, în Constanța, cînd o echipă de reporteri de la CNN l-a găsit. Au vrut să afle totul despre mun­ca lui, dar și despre modul în care ți­ga­nii sînt tratați în România. „Nu am a­vut ce să le spun de rău, nu există pă­dure fără uscăciuni.” Își face mai de­par­te treaba cu zalele lănțișoarelor mele, neținînd cont de cele cîteva gra­de cu plus de afară, iar în glas îi simt mîn­dria cînd îmi spune că de fiecare dată cînd s-a aflat în fața unei camere de luat vederi a încercat să apere i­ma­gi­nea țiganilor cinstiți. „Am vrut să arăt mereu că nu toți furăm, nu toți cer­șim, că mai sîntem și care muncim să ne cîș­tigăm pîinea, sau că nu suntem certați cu legea”.

Meseria lui nu mai e ce a fost, iar ma­terialele ieftine i-au îngropat mun­ca de-o viață și l-au lăsat doar cu spe­ran­ța că acum mai poate trăi doar re­parînd materialul ce nu are nimic de-a fa­ce cu valoarea aurului sau a argintului. Lupta a fost cîștigată fără ca măcar băr­batul să poată riposta, iar în urmă nu au rămas decît metalele sale pre­țioa­se, adînc șifonate.

Ana SIPOȘ