Cum curge Dunărea în ochii celor care scriu cu privirea

Un grup de studenți de la Politehnica ieșeană a imaginat un proiect prin care mintea persoanelor paralizate de la gît în jos poate să prindă aripi și să zboare. Să părăsească saloanele albe ale spitalului, să poată vorbi cu familia, să alerge, chiar dacă e doar cu gîndurile, peste tot. Studenții au realizat o pereche de ochelari cu ajutorul cărora oamenii pot scrie cu ochii. Pot tasta, pot intra pe Internet, pot vorbi cu familia, pot căuta libertatea care le-a fost furată odată cu abilitatea de a se mai ridica în picioare. O pereche de ochelari pe care, spun băieții în glumă, ar fi gelos și Stephen Hawking.

Alex avea 22 de ani în 2006, era într-una dintre multele excursii în care se avînta, în Deltă, fără să în­chi­dă ochii. „Nimic nu e impo­si­bil” are scris și acum pe frontispiciul blo­gului pe care își înșiră, din buze, amintirile. Prietenii îl descriau pe Alex, în 2006, ca un temerar, un lup­tător, cel care se avînta să cuce­reas­că stînci și să spargă valurile mării. S-a și născut în Tulcea și, cînd era mic, povestea prietenilor de la Iași, de la Facultatea de Geografie a Uni­versității „Alexandru Ioan Cuza”, cum adormea cu zbuciumul Dună­rii în loc de cîntec de leagăn. Însă aceasta nu este povestea lui Alex, ci a celor care au încercat să îi aducă, din nou, Delta mai aproape.

Deltă în care Alex nu mai poate ajunge din 2006, cînd se plimba cu barca pe unul dintre canalele care șiroiau dinspre Dunăre. L-a rugat pe vîslaș să încerce apa de lîngă bar­că, să vadă dacă e destul de adîncă încît să poată sări. Vîslașul a scu­fun­dat vîsla pînă la mîner, a spus că e bine, însă Alex a sărit pe partea cealaltă a bărcii și s-a lovit cu capul de un banc de nisip, frîngîndu-și coloana. Traumatism vertebro-me­du­lar la nivelul vertebrelor C4-C5, iar băiatul avea să își petreacă ur­mă­torii ani prin spitalele din toată țara, atît la Terapie Intensivă cît și la recuperare, urmînd să facă două drumuri pînă în Germania și în China pentru diferite operații care să îi facă viața mai ușoară.

Ochelarii cu cameră atașată

Asta au încercat să facă și stu­denții de la Facultatea de Automa­ti­că și Calculatoare a Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași. Într-o sală de consiliu a facul­tății, Ionuț Cenac, Adrian Bulat și Emil Condrea, studenți în anul al III-lea, îl așteaptă pe profesorul Ro­bert Lupu, cu oboseala îngreunîn­du-le pleoapele. În același regim au lucrat și la proiectarea sistemului cu ajutorul căruia oamenii care au rămas paralizați vor putea să co­mu­nice cu doctorii sau cu familia folosindu-și doar ochii. Se întîl­neau mai mereu seara, după ora 20.00, du­pă cursuri și joburi. Astfel, prin­tre frînturi, au reușit să creeze un sistem unic nu prin tehnologie și nici prin aparatură, ci prin concept. „Acum, Alex este din nou în Deltă, Deltă adusă mai aproape de Inter­net de modul în care poate comunica și interacționa cu calculatorul folo­sind acest sistem de urmărire a privirii. Astfel, doar cu ajutorul ochilor, poa­­te controla calculatorul“, poves­teș­te Adrian, unul dintre studenții ca­re au lucrat la proiect.

Ce au realizat, practic, studenții de la Politehnică? O metodă pentru ca cei rămași paralizați în pat, care nu pot vorbi sau nu pot să își miște mușchii, să poată călători oriunde cu mintea. Cu ajutorul unei perechi de ochelari video, care redă ima­gi­nea monitorului la o distanță de trei metri în fața ochilor, și o cameră web cu infraroșu care studiază mișcarea ochilor, cei care folosesc prototipul studenților de la TUIAȘI au posi­bi­li­tatea de a mișca cursorul pe ecran doar prin mișcarea ochilor. Ei îi spun simplu și l-au brevetat „Zupereye”.

„De ce s-a ales varianta cu ochii? Pentru a ne adresa mai multor oa­meni care au diverse dizabilități. O­chii erau în majoritatea cazurilor or­ganul pe care puteau să îl contro­le­ze integral. Sînt bolile degenerative ale sistemului nervos, în care pierzi, progresiv, controlul asupra corpu­lui, însă nu și asupra ochilor, care nu încetează să se miște“, consi­de­ră profesorul Robert Lupu.

„N-am inventat noi, acum, roa­ta, însă în acest sens mai există doar cercetări“, explică profesorul Ro­bert Lupu, cadru didactic la Facultatea de Automatică și Calculatoare a TUIAȘI. Profesorul împreună cu cei trei studenți și cu Valentin Si­ri­teanu, student la doctorat, au gîndit tot sistemul. După ce cur­sorul se plimbă pe ecran după fie­ca­re mișcare a ochilor, atunci cînd utilizatorul vrea să dea un click, se oprește pentru mai mult de o se­cundă pe iconița pe care vrea să o acceseze și se generează, instan­ta­neu, click-ul.

Astfel, prin mișcări foarte sim­ple și naturale, o persoană care nu poate vorbi și nu se poate mișca poa­te accesa tastatura modificată de că­tre studenți, cu litere mari și care pot fi apăsate cu puține erori și cu ajutorul acesteia poate scrie, în timp real, ce mesaj dorește să transmită. „De ce s-a ales varianta cu ochii? Pentru a ne adresa mai multor oa­meni care au diverse dizabilități. O­chii erau în majoritatea cazurilor or­ganul pe care puteau să îl contro­le­ze integral. Sînt bolile degenerative ale sistemului nervos, în care pierzi, progresiv, controlul asupra corpu­lui, însă nu și asupra ochilor, care nu încetează să se miște“, consi­de­ră profesorul Robert Lupu.

Primii cumpărători, abonați de la primele teste

Proiectul a luat naștere în jurul anului 2010, cînd profesorul Vlad Cehan, de la Facultatea de Elec­tro­ni­că și Telecomunicații, a gîndit un sistem pentru socrul său, care su­fe­rise o formă de paralizie, prin care acesta din urmă să apese pe un buton atunci cînd prin fața ochilor îi sînt prezentate imagini cores­pun­zătoare cu nevoile sale. Pro­iec­tul s-a rostogolit de acolo mai de­par­te pînă a trecut la ideea folosirii ochelarilor video, ce i-a aparținut lui Robert Lupu, care în 2012 a tre­cut la sistemul de urmărire a pri­vi­rii, implicîndu-l în proiect și pe Va­lentin Siriteanu.

Prima fază a proiectului presu­pu­nea amplasarea unui dispozitiv care scanează privirea la baza mo­ni­torului, însă dacă pacientul miș­ca puțin capul trebuia recalibrat. Astfel încît echipa s-a hotărît să se pornească asupra unui sistem cu ochelari video, care arătau privito­ru­lui imaginea monitorului oriun­de s-ar fi uitat și oricum ar fi întors capul, fără să existe riscul decali­bră­rii. „S-au efectuat teste la Spi­ta­lul «Bagdasar-Arseni» din Bucu­rești, cînd erau în primă fază de testare și am văzut că pentru oamenii de acolo a fost ca o gură de aer, mai ales cînd nu se puteau mișca, cînd nu puteau vorbi și nu aveau cum să interacționeze. Chiar a fost o per­soa­nă care mi-a cerut un număr de telefon ca atunci cînd iese sistemul să cumpere și el“, povestește profesorul Robert Lupu.

Conform echipei, momentan nu mai există o astfel de tehnologie scoasă pe piață. „Cercetări sînt, chiar și în alte domenii, dar nu este nimic scos la vînzare“, spune Emil. Sistemul lor însă ar fi revoluționar nu doar pentru că ar ajuta persoa­ne­le să comunice cu rudele lor, ci ar face tratarea acestora mult mai ușoară. Pacienții ar putea comu­ni­ca direct asistentelor, apărînd pe un monitor, ce îi doare, dacă vor să fie întorși, dacă vor să ia legătura cu cineva pentru ei, iar într-un astfel de salon s-ar putea realiza un sis­tem complex, la care să fie co­nec­tați toți pacienții. „Este un proiect foarte frumos, în care se în­ca­drea­ză o categorie de pacienți cu deficit neuromotor care nu pot executa practic nici o mișcare. Pentru aceas­­tă categorie de pacienți, interfața creier-computer este extrem de im­por­tantă. Realizarea acestei inter­fe­țe se face prin multiple metode, une­le validate, altele încercări sau al­te­le, precum aceasta, care reprezintă o nouă inovație“, crede dr. Ion Poea­tă, medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iași.

În așteptarea unui investitor

În ceea ce privește costurile pen­tru prototipul aflat acum în lucru s-au cheltuit 250 de dolari pe o­che­larii video, 10 euro pe cameră, mo­di­ficată apoi cu infraroșu, „prețul fiind undeva, cu tot cu transport și vamă, pe la 1.800 de lei“, susține profesorul Robert Lupu.

Iar Alex Luchici, care a apucat să testeze aparatul, spune că suma nu este doar accesibilă ci ar fi chiar mică comparat cu nevoile pe care le-a avut chiar el, în primele trei luni de la accident, cînd a stat in­ter­nat la terapie intensivă, intubat, fără a putea să comunice cu cei din jur. „Pe mine m-a încîntat ideea, fi­indcă eu susțin genul acesta de pro­iecte. Ochelarii sînt practici pentru că aduc monitorul mult mai aproa­pe de pacient și nu știi în ce con­di­ție e persoana respectivă, poate stă în pat și nu îi poți pune laptopul în fața ochilor. M-ar fi ajutat să ies din starea respectivă cît am fost la Te­ra­pie Intensivă, să pot să intru pe net, să mă informez, mi-ar fi dat o in­dependență pe care o cauți a­tunci cînd nu poți face nimic prin condiția ta”, crede Alex.

Mai departe, studenții așteaptă un investitor. Unul căruia să îi pu­nă ideea pe masă și alte cîteva continuări: o variantă fără ochelari, cu senzorul montat la baza ecranului, dar care nu se decalibrează cînd miști capul, sau încă una cu o apli­ca­ție care citește ceea ce scrie pa­cien­tul cu ochii. Idei care i-ar aduce lui Alex atît de aproape Delta încît ar putea să închidă ochii și să înoate.