Cum devii neînfricat

„Îmi doresc ca toți copiii care vin în tabăra MagiCamp să știe că sunt mai puternici decît cred” –așa sună mesajul de pe bilețelul pe care Tabita l-a trimis spre cer, într-un balon, la sfîrșitul celor șapte zile petrecute la Brănești, în tabără. În jur de 18 pici cu afecțiuni oncologice au fost cea de-a V-a serie de copii care au venit în MagiCamp vara asta și care au umplut de suflet, pe rînd, curtea, casa și dealurile unui sătuc din județul Dîmbovița. Au purtat de mînă vreo 20 de voluntari, care s-au transformat la rîndul lor, ca printr-o magie, în niște spiriduși ghiduși și puși pe șotii, care au alergat cît e ziua de lungă ca să nu rateze vreun joc sau ca să pună la cale altul. Pentru o săptămînă am fost unul dintre ei.

E mijloc de iunie și soare se prelinge de-a lungul cerului de un albastru-marin ca și cum un strop de culoare roșie tocmai ar fi căzut de pe o pensulă mult prea plină. La masa de pe terasa din dreptul bucătăriei, Luca clădește un turn din forme de lemn, la temelia căruia un ceas ticăie cu rapiditate, ținînd ritmul secundelor pînă cînd o „bombă” o să arunce toate piesele în sus. Alături de el, Andrei „voluntarul” – așa cum am hotărît din prima clipă că aveam să ne numim noi, cei veniți să aibă grijă de copii- îl privește cu ochii mari. „Uite cum explodă, Andrei! Uite!”, îi spune Luca fericit, iar cînd cuburile se împrăștie peste tot pe masă amîndoi rîd cu poftă. Luca a venit în tabără cu sora lui, Lavinia. Imediat ce au intrat pe poartă, veselia și maturitatea lor a cucerit pe toată lumea. Luca și Lavinia nu sînt nicidecum o pereche de frați obișnuiți. Chiar dacă stau în camere diferite, Lavinia cu fețițele, la cea din capătul etajului I, iar Luca cu băiețeii, în cea de alături, primul lucru pe care-l fac dimineața este să se caute unul pe altul. După ce se dă din pat, Lavinia își îndepărtează de pe față șuvițele brunete și ondulate și strigă veselă, deja din dreptul ușiii – „Mă duc să văd ce face Luca și apoi vin să mă schimb”. Cînd într-o dimineață Lavinia s-a simțit mai rău și nu s-a dat jos din pat la fel de repede, el a venit să se asigure că sora lui a luat pastilele și că se simte mai bine. S-au despărțit în prag, cu o îmbrățișare, deși aveau să se întîlnească în 20 de minute, ca să coboare împreună la masă, de mînă, ca în fiecare dimineață. Dacă-i privești, nu știi care dintre ei a fost bolnav și care a stat alături, pe marginea patului, dar cred că asta-i și magia taberei – pentru o săptămînă, boala asta și durerile ei, rămîn suspendate în timp, ca să dea voie copilăriei să-și reia rolul.

Lîngă Luca și Andrei, pe terasă, Chira, Vlad, Vlăduț și alți cîțiva pici joacă Monopoly, ca aproape în fiecare seară înainte de cină, imediat după ce se termină scurta pauză de vorbit cu părinții, care ne este îngăduită o dată pe zi. Dacă trag cu urechea, o pot auzi pe Chira promițîndu-le că de data asta o să iasă învingătoare, c-o să cîștige și-o să le ia toți banii, dar știu și eu, și știu și alții că cei mici n-o vor lăsa și n-o va lăsa nici sufletul să îi lipsească de chicotitul de fiecare dată cînd se trezesc învingători.

Basmele de „acasă”

Cînd copiii au ajuns în tabără, într-o duminică după amiază, voluntarii roiau deja dintr-o parte în alta, costumați în prințese, clovni sau prinți. Pe faţa lor emoţiile atîrnau într-un zîmbet, dar și le aruncau imediat cu cîte o glumă. Imediat ce autobuzul și-a făcut loc pe poartă, copiii, unii cu colțurile gurilor pînă la urechi, alții mai timizi, încă cu ochii după părinți, au cobor și început să se amestece printre personajele de basm. În doar jumătate de oră, din curte răzbătea o zarvă generală, cu cîntece, chicoteli și dans. Așa a început săptămîna a șasea și cel mai probabil tot așa au început și celelalte din tabăra anului 2018. Și de aici pînă cînd fiecare copil și-a cunoscut colegii de cameră, voluntarii responsabil de povestea de noapte, dar și pe cei de joacă n-a mai durat decît o clipă.

De fapt, cele șapte zile, cît a ținut totul, pentru voluntarii MagiCamp clipele s-au scurs parcă fără vreo noimă. La început s-au umplut cu un soi de teamă – că n-o să știm cum să ne purtăm cu copiii, că o să ne lăsăm purtați de trăiri și că n-o să ne putem opri la timp lacrimile, dacă vom simți că le e greu. Apoi, spre final, ne-a fost din nou frică de faptul că o să trebuiască să ne luăm la revedere, că n-o să mai citim povești de noapte bună, că nu vom mai avea cui să veghem somnul și că nu vom știm după cum să ne mai revenim după asta. În definitiv, nu știu cum ar mai fi putut arătat o zi normală fără una dintre poveștile lui Tudor de la bazinul de înot de acasă sau fără o tură de împletit părul „prințeselor” din cameră. Apoi desigur, ziua trebuia să continue cu săritul peste înviorare și cu pășitul pe tărmînul sacru al doamnei Polonic. Aici, mîncărurile mult visate și cerute de pici erau făcute cu iscusința unui meșter în bucătărie și gata așezate pe masă pînă ce toată lumea reușea să se adune.

După masă, în pași alerți, și mici, și mari, se gonea spre piscină, spre locul de echitație sau spre parcurile de aventură. În penultima zi, cînd prieteniile dăduseră deja în floare, copii au urcat curajoşi pe traseul cel mare. Cît timp unul dintre ei era sus, mergînd pe funie sau sărind dintr-o parte în alta, cei de jos îi scandau cu putere numele. Cît Lavinia și Luca arătau cît de curajoși sunt pe tiroliană, Vlad urca, sprinten ca un păianjen, pe peretele de cățărat, sub privirile blînde ale Andrei, voluntara sa. Între timp, Cristi se îngrijea ca Vlad, care avea o proteză metalică la unul dintre picioare, să nu-și piardă curajul și să înceapă traseul. Zarva generală a cuprins toate dealurile Brăneștiului, căci din boxele portabile răsunau melodiile preferate ale micilor DJ, care făceau cu rîndul la butoane. S-a rîs pe săturate, cu chicote și dureri de burtă, dar s-a și plîns pe ascuns, cu gîndul la despărțire. În mintea tuturor începuse să încolțească deja imaginea autobuzului din nou plin, care avea să-și croiască, de data aceasta, drum spre ieșire. Eu l-am văzut parcă, pentru o secundă, pe Cristi, cu ochii lui negri și zîmbetul larg, făcîndu-mi din mînă de pe locul de lîngă șofer. „Hai lasă, Andreea, te rog să nu mai plîngi”, mi-a spus după ce s-a dat jos, ca să-mi dea o altă îmbrățisare. Cînd poarta s-a închis în urma lor, în tabără s-a făcut liniște, dar în urechile noastre rîsetele lor făceau încă suficientă gălăgie încît să nu ne lăsăm copleșiți. Sau poate că învățasem în sfîrșit cum să fii neînfricat.

***

În 2014, acum trei ani, Melania Medeleanu, împreună cu Vlad Voiculescu au creat la 130 de kilometri de capitală, în Brănești, Dîmbovița, MagiCamp, o tabără de vară pentru copii cu afecțiuni oncologice. De atunci, în fiecare vară, tot mai mulți copii sunt aduși aici pentru a-și regăsi copilăria măcar pentru o săptămînă.