De 25 de ani, Constantin păcălește moartea

Constantin și Lenuța Popovici sînt căsătoriți de peste 30 de ani. Mai în­tîi au locuit în Vicovul de Jos, într-un sat de poveste, cu oameni cum­se­ca­de și gospodari de li s-a dus vestea, iar apoi s-au mutat la Iași, în inima Mol­dovei, unde sîngele poate fi tratat ca de-o păcură mistuitoare. Marți, dom­nul Popovici a împlinit 58 de ani, iar miercurea trecută, pe 30 oc­tom­brie, medicii de la Centrul de Dializă l-au sărbătorit cu tort, prăjituri și ba­loa­ne pentru că a rezistat ca un erou și s-a luptat cu insuficiența renală tim­p de 25 de ani. Practic, a trecut un sfer­t de secol de cînd Constantin a le­pă­dat haina de ofițer din cauza ri­ni­chi­lor bolnavi, dar formația sa strictă și serioasă nu a abandonat-o, ba dim­po­trivă, ea i-a fost sprijin în clipele în care necazul și durerea l-au țintuit la pat. „Psihicul tare”, după cum spune în­suși bolnavul și soția sa, Lenuța. Ea care l-a îndrumat la controlul medical în urma căruia i-a fost pus diag­nos­ti­cul necruțător, ea care i-a alinat nop­ți­le în care se zvîrcolea de friguri, ea care la începutul anilor ’90 a plîns pe la zeci de uși pentru ca medicii să-l pună pe dializă sau ea care a avut tă­ria de atîtea ori de a se urca cu el în am­bulanță sau în taxi mai mult mort decît viu pentru a-l duce la cel mai apro­piat spital unde să poată fi sta­bi­li­zat. Ea care a trebuit să se gîndească și la înmormîntarea dragului ei soț.

„Dragostea este îndelung răb­dătoare, este plină de bunătate”

„Am ajuns să cer ajutor și la patriarhul Teoc­tist pentru că el mai sprijinise pe ci­neva, însă nu era la palat atunci.”

În 1988, Constantin și Lenuța Po­povici erau la început de drum. Doi tineri care abia se căsătoriseră de cîțiva ani și care au fost puși să lup­te dintr-odată cu un posibil blo­caj renal. La Iași, cu un an mai de­vreme, li s-a spus că soțul su­fe­ră de artrită gutoasă, însă la Cluj, în timpul unei consultații de ru­ti­nă, medicul i-a spus soției că sta­rea este foarte gravă. „Dintre toți cei patru prieteni care ați venit la con­trol, situația soțului dum­nea­voas­­tră este cea mai gravă. Eu îi spu­­sesem să mergem la un control că nu-mi place culoarea lui din obraji și cînd colo doctorul mi-a spus că el este deja în stadiul al III-lea al bolii și oricînd poate interveni un blocaj renal”, povestește doamna Le­nuța, copleșită de emoții. Încet-în­cet viața lor liniștită a fost tul­bu­ra­tă de friguri, amețeli, leșinuri și sta­re generală proastă, iar soția a tre­buit să ia lumea în piept și să în­frunte medici și ofițeri ai Mi­nis­te­rului de Interne pentru ca să-l poa­tă introduce pe soțul ei drag în pro­gramul de dializă, pentru că pe vremea lui Ceaușescu aparate e­xis­tau doar trei la București și a­co­lo bolnavul căpăta dreptul la dia­liză doar după ce omul bătut de soartă care-l folosea, murea. „O­da­tă, la Suceava, după ce i-am po­ves­tit situația unui general de la po­liție, acesta m-a sfătuit să-mi re­fac viața. «Oricum soțul dum­nea­voas­tră nu mai are mult de trăit, de ce să luptați în zadar?»”, i-a spus fe­meii plînse și necăjite. Dar ea nu s-a împotmolit și a apelat la ajutorul tuturor celor care auzea că s-ar putea să-i poată ajuta. A deschis atunci ușa doctor Ursulea, a pro­fe­sor Klein și a multor altora medici pen­tru că pe vremea aceea nu erau decît cîteva aparate de dializă la Bu­curești, iar aceasta se putea face doar dacă un alt pacient care avea nevoie de aparat murea și se eli­be­ra locul. „Am ajuns și la patriarhul Teoc­tist pentru că el mai ajutase pe ci­neva, însă nu era la palat atunci, ci era plecat undeva cu Ceaușescu. M-am dus apoi în audiențe la alți me­dici și după ce le arătam prin­tre lacrimi în ce situație se află toți îmi spuneam că o să moară”. Însă dom­nul Constantin nu a murit ci s-a încăpățînat și a luptat cu boala ca o fiară. Alături, cot la cot cu dum­nealui, doamna Lenuța a în­cer­cat din răsputeri să pledeze pen­tru cazul soțului ei și să ex­pli­ce medicilor sau șefilor din Mi­nis­te­rul de Interne că el trebuie sal­vat, dacă nu pentru că este un om ca­re merită să trăiască, măcar pen­tru că și-a iubit țara și a slujit-o cu dra­goste și pasiune. La un mo­ment dat, rinichii lui Constantin mai funcționau doar în proporție de 15 %, iar atunci, văzînd că se luptă cu morile de vînt, soția sa și-a luat inima în dinți și i-a ame­nin­țat pe șefii de la Interne că „dacă nu rezolvă și nu-l bagă pe Cos­te­luș pe dializă eu mă duc să mă arunc înaintea trenului. De față cu mine a sunat la doctorul Ur­sea și l-au programat la dializă. Însă, cînd l-au examinat și au vă­zut cît e de grav bolnav medicii și-au dat sea­ma că dacă îl conectează la aparat, nu mai trăiește decît cu a­jutorul lui și atunci iar ne-au în­to­rs”.

„Dragostea nădăjduiește totul, suferă totul”

– Doa­mna Po­po­vici, soțul dum­ne­avoastră nu mai are mult de tră­it, de ce nu vă refaceți via­ța?
– Eu nu o să-l las sin­gur niciodată pe Costel pe drumul acesta și am să fac tot ce ține de mine ca să-i fie lui bi­ne.

Totuși, nu a trecut mult timp pî­nă cînd medicii ieșeni de la Spi­ta­lul „Dr. C. I. Parhon” i-au făcut lui Constantin prima fistulă, iar o­da­tă cu conectarea aparatului, au în­ceput să apară alte complicații. Le­șinuri, amețeli bruște care îl do­bo­rau la pămînt sau dureri pe care a­tunci nu și le putea explica. Nici să mănînce singur nu mai reușea, ci doar hrănit de către soția sa, ca­re a primit cu aceeași tărie toate lo­vi­turile bolii. El, pe de o parte su­fe­ri­nd durerea propriu-zisă, iar ea, pe de altă parte, plîngînd și aș­tep­tîn­d de fiecare dată să se întîmple ceva rău. Odată, cu avionul l-a dus Le­nuța pe soțul său la tratament. Era leșinat pe brațe, iar ea reușise cum­va să obțină de la un coleg de al lui două bilete dinspre Suceava spre București ca să-l readucă la via­ță. Altădată, cînd pacientul a tre­buit să fie operat de apendicită, me­dicii din jur murmurau că nu va scăpa. Ba chiar i-au spus soției sale că nu garantează că se va mai tre­zi, „însă m-am trezit. Am pă­că­lit de atîtea ori moartea, încît și ea acu­m cînd se apropie știe că tre­bu­ie să facă drum întors, pentru că pe mine nu mă ia așa de ușor din mij­lo­cul familiei mele”, îmi spune dom­nul Constantin, aproape rî­zîn­d acum de nenorocirile care l-au pîndit. Una, totuși, l-a speriat și des­curajat bine că se va mai în­toarce acasă pe picioarele sale. Anul acesta, în februarie-martie, fos­tul polițist a făcut o criză soră cu moartea și totuși iar s-a des­prins de ea. Într-o noapte a în­ce­put să-i fie foarte rău, iar la în­dem­nul soției au mers la spital. Acolo, du­pă cîteva analize, i s-a spus că tre­buie numai decît operat pentru că făcuse niște pietre la rinichi, iar una dintre ele coborîse pe colicist și putea provoca alte afecțiuni. În­să, după atîția ani de dializă, era im­posibil ca după o anestezie băr­ba­tul să se poată trezi. „Doamna Po­­povici, nu vă garantez că o să su­praviețuiască”, i-au spus soției me­dicii și i-au înșirat o listă lungă de complicații care pot apărea. Iar ea a revenit singură acasă între pa­tru pereți și s-a rugat din inimă ca Dumnezeu să-i aducă soțul a­ca­să pe picioare, nu pe targă. Cons­tan­tin a făcut față atunci unei in­fec­ții urîte pe care a păcălit-o ca prin urechile acului. I-a tîșnit in­fec­ția cînd i-au scos firele ca la o fîn­tînă arteziană. Avea tot ab­do­me­nul infectat iar asistentele îl ve­ri­ficau cu rîndul, dacă mai mișcă sau nu, pentru că printre alte e­fec­te ale intoxicației, bolnavul a în­ce­pu­t să aiurească, să nu mai poată vorbi, sau să nu se poată mișca. Era hrănit cu lapte nutritiv pentru că nici să înghită nu mai putea. În ne­bunia aceea, copleșită de durere, soția a început să se pregătească pen­tru înmormîntare, dar inima ei tot spera că soțul se va vindeca. Iar în cele din urmă a trecut peste încă o piedică a morții.

„Proorociile se vor sfârși, dar dragostea nu va pieri niciodată”

După ce a fost diagnosticat cu in­suficiență renală, Constantin a or­ganizat la Iași o asociație a per­so­a­nelor dializate pe care le as­cul­tă și le sfătuiește după impasul fie­că­reia. Acum, mulți dintre ei îi sînt prie­teni. Unii, la scurt timp după ce au făcut cunoștință s-au pră­pă­dit. Nu au mai putut lupta cu boa­la, iar dializa i-a obosit. Rinichii lor au căzut în plasa morții, însă pe domnul Constantin nu l-au do­bo­rît. Nici măcar faptul că oameni dra­gi s-au prăpădit unul după al­tul. „Azi îi vedeam la dializă, data vii­toare cînd trebuia să-i văd pe pa­tul de lîngă mine, nu mai ve­ne­au”. Se trezea că trebuie să îndure du­rerea fără co­legii cu care se o­biș­­nuise. No­roc că soția îl îm­băr­bă­ta în­tot­dea­u­­na și îl apăra în fața u­nui diag­nos­tic care a măturat su­te de vieți ome­nești. Iar doamna Le­nuța nu este foarte sănătoasă și ni­ci nu tre­bu­ie să fie pusă în fața u­nor emoții pu­ternice. Acum 11 ani inima ei a fost cîrpită de o mî­nă de medici. Dar nici o in­ter­ven­ție chirugicală nu poate rivaliza cu sudura familiei Popovici. Nimic nu este mai bine prins la un loc, pre­cum cele două inimi care de 25 de ani păcălesc moartea.