De la Iași la Tîrgu Mureș, autostrada merge pe șine

Dacă Alba Iulia nu și-a găsit prea mult loc pe buzele ieșenilor nici pe 1 Decem­brie, de ce ar răsuna numele Tîrgului din Mureș mai des pe Copou în timpul anului? De ce s-ar vorbi din Păcurari pînă-n Bularga despre orașul aflat chiar în inima României? Dacă unul dintre planurile Guvernului nu s-ar fi rostogolit de pe masa de tratative înspre public, probabil că nici nu s-ar fi discutat vreo­dată. Însă acum, despre autostrada Iași – Tîrgu-Mureș auzim c-ar fi o mană cerească. Nu s-ar mai plînge lumea că timpul petrecut pe drum pînă treci de graniță e egal cu cel pe care-l faci pînă-n Italia. De aceea am propus un experiment. Pînă cînd vom putea merge cu mai mult de 130 de kilometri la oră în linie dreaptă pentru a trece frontiera spre Ungaria, am încercat să ajung pînă la Tîrgu Mureș cu trenul și înapoi în aceeași zi. Să văd ce-am rata dacă singurele opriri ar fi la benzinării pentru reali­mentare. Și după 1200 de kilometri și 20 de ore într-o singură zi, am realizat că autostrada aceasta ne-ar face și-un rău. Am ajunge mai repede, dar n-am vedea cît de colorați sînt oamenii care-și duc viața pe banchetele prăfuite ale trenurilor.

Cum nu există un tren direct spre Tîr­gu Mureș, am ales varianta care cir­cula noaptea, căci drumul durează, în funcție de legături, între 11 și 13 ore. Am riscat și am schimbat garnitura în Răz­boieni, cu o diferență de doar ju­mă­tate de oră între trenuri, pentru că n-am vrut să stau priponit în mijlocul zilei trei ore în vreo altă gară. Am tras doar nădejde că acceleratul de Timișoara în care m-am îmbarcat aproape de ora opt seara n-o să întîrzie prea mult.

Ajuns în tren, mi-am dat seama că nu se circula după locul de pe bilet, ci în regim cușetă. În fiecare compartiment erau cîte doi oameni, întinși de-a cur­me­zișul pe cele patru scaune ale ban­che­tei, cu biletul lăsat pe ei, pentru contro­lor, să nu cumva să-i trezească. N-am cu cine schimba două vorbe pînă se por­neș­te trenul; decît cu nașul, care, fer­ch­e­zu­it, dădea ture de vagon de parcă ara ho­lurile.

„– Dați-mi buletinul vă rog!”

„– Dar la ce vă trebuie?”

„– Nu-mi trebuie, dar la ce controale am, crezi că-mi pasă? Îmi arăți și actele de pe casă numai să nu mă mai cocoșeze ăștia.”

Undeva în capătul vagonului stă­teau atenți doi indivizi îmbrăcați în civil cu agende mari în mînă. Cum scandalul cu nașii învinuiți de șpagă încă ardea proas­păt, bărbatul rotofei cu mustață din fa­ța mea transpira de fiecare dată cînd se ui­ta în celălalt capăt al holului. Într-un fi­nal, aflu că nici măcar nu ajung cu el pî­nă la Războieni, unde trebuie să cobor. Se schimbă tura o dată la Suceava și încă o dată la Cluj. Așa că încerc să fur cîteva ore de somn pe sistemul cușetă, cu laptopul în brațe, pantofii sub mine și geaca pe post de pernă. Nu de alta, dar pe holuri, la intervale regu­late, pe lîn­gă naș, mai umblă doi indivizi cu glu­gi­le pe cap. În condițiile în care nu plo­uă decît afară și nici neoanele nu merg să zică că-i deranjează lumina, îmi în­chi­pui doar că-și fac planurile de cum­pă­ră­turi pentru un Black Friday din timpul săptămînii.

În Războieni plutește pacea

Cu ochii cînd pe hol, cînd pe geam, rup vreo două ore de somn pînă mă tre­zesc cu sunetul avertismentului sonor din gara din Cluj. Ploaia se oprise de ce­va timp, dar începea să se lase un strat subțire de ceață. Trenul ajunsese la timp, fără un minut de întîrziere, iar la 5 di­mi­neață prin gară nu aleargă cîini ră­tă­ciți ci impiegații care trebăluiesc în toa­te direcțiile în jurul garniturii.

În primul compartiment al vago­nu­lui în care eram s-au urcat în Cluj doi pescari. Sînt pe profil camuflaj, de la echi­pamente, la ochelari de soare și pînă la lumina închisă din compartiment. „Mergem la Războieni, pe baltă”, îmi spune tipul masiv, de lîngă geam. „Am un amic care are un iaz acolo și ne lasă să mai venim de cîteva ori pînă la-nce­pu­tul lui decembrie, cînd trage afară tot fitofagul și tenul.” Mă-ncumet să-i în­treb dacă nu-i cam tîrziu să ajungă în ga­ră la 6 jumate și pe baltă undeva du­pă 7, dar unul dintre ei își dă jos ochelarii de soare și mi-o taie din scurt, că „doar un pescar bun prinde pește indiferent de oră, de baltă sau de scule”. Cum încă n-am fost în stare să prind cu bîta sau praștia, mă retrag în compartimentul meu și mă zgîiesc pe geam, încercînd să văd vreun indicator de localitate.

În gară la Războieni am ajuns la o jumătate de oră du­pă 6 di­mi­nea­ța. De­parte de a fi răsărit, soarele nici mă­car nu avea cum să treacă prin pîcla de cea­ță care se așezase deasupra localității. Dacă în Iași te puteai risca, ajungînd spre gară încălzit, să-ți arunci geaca pe-un braț, coperta de ceața care s-a pogorît deasupra satului ține un frig care-ți sfrede­lește mușchii, ca un cuțit, pînă la oase.

Și sala de așteptare este plină. A­veam să aflu mai tîrziu că degeaba mă așteptam la căldură înăuntru cînd singurele lumini aprinse în tot satul sînt cele din dreptul peronului. Pe lîngă li­ni­ile de tren stau tot soiul de grupulețe care fie se în­dreap­tă înapoi spre Cluj fie aș­teap­tă primul tren spre Tîrgu Mureș. Da­că în sala de așteptare erau majoritatea co­pii, care se pregătesc să meargă la școa­lă, pe peron sînt tot soiul de navetiști ca­re sar în sus ca să-și pună sîngele-n mișcare.

Dintre toți însă, de departe mi-a să­rit în ochi un bărbat care s-a dat jos din­tr-un tren internațional, staționat mo­men­tan în Războieni, despre care, din sonorizarea proastă din stație, n-am înțeles dacă pleacă sau vine din Bu­da­pesta. Pe umărul drept poartă ca pe-o comoară un cîine alb, lățos, nu mai ma­re decît o minge de bowling. Co­borînd din tren, acesta își aprinde o țigară și întinde brațul drept în jos, ca o doam­nă de societate engleză care se pregătește să-și servească ceaiul. Ca de pe o tram­bulină, cîinele se desprinde și se arun­că într-un sprint de 50 de metri înspre lo­co­motivă, printre vegetația care încă mai păstrează nuanțe de verde ce se înălțase printre pietrele pavajului. Se întoarce brusc înapoi, se plimbă în ritmul bărbatului stînga-dreapta pînă aces­ta își termină țigara, încolăcindu-i-se prin­tre picioare ca un motan. Înainte să se urce în tren, bărbatul se lasă pe vine, iar cîinele, ca un leopard, se cațără înapoi pe umărul acestuia și se îmbarcă împreună în vagon.

Războieniul există aproape exclusiv ca mini-nod feroviar. Cel mai productiv magazin din tot satul e cel de pe peron. Și crîșma cu cei mai mulți și fideli clienți tot acolo e. În afară de na­vetiști, în gară îl găsești mereu pe nea Costică, măturînd mereu de zor pe­ro­nul, la orice oră. Nea Costică îi știe pe toți navetiștii și toate trenurile. Trece în­cet pe lîngă toți, mai cere cîte o țigară, mai strînge cîte un gunoi sau vreo sca­mă văzută doar de el de pe jos, muncește mai ceva ca un majordom. La a patra tură se oprește în dreptul meu. Îi spun din prima că nu fumez, deși după aburul care-mi iese de sub nări ai putea presupune și că sînt o locomotivă, dară­mi­te că țin o țigară între buze. Îmi explică în ce direcție e Tîrgu Mureș, că trenul se întoarce și face un mic ocol și mă măsoară din priviri ca pe un televizor luat la mîna a doua la care nu-ți merge telecomanda. „Ești bolnav?” mă întrea­bă. Mă blochez și-l privesc înfrigurat. „Păi de ce-ai vrea să mergi la Tîrgu la ora asta, pe tren, de unul singur, dacă nu mergi la spitalul de inimă?”.

Încearcă să mă mai tragă de limbă și se întoarce la măturat, pînă lîngă băr­ba­tul pe care aud că-l strigă pe numele mic, Anton, și care-i răspunde cu un ac­cent italian. Rămîne să aștepte cu el trenul spre Cluj, nu înainte să-i ceară o țigară.

Granula n-aduce căldura

În personalul spre Tîrgu Mureș e și mai frig decît în gară. Durează mai bi­ne de 15 minute și vreo trei opriri pîna ca în compartimentul în care stăteam trei persoane să se prindă puțin abur la colțul geamului și să ne decongelăm. Abia atunci risc să deschid laptopul. As­cuns în spatele lui, îl observ pe tînărul din fața mea, desprins parcă dintr-o co­pie proastă a Twilight. Cu tenul alb, pă­rul de-un blond spălăcit, cu fața suptă și oasele-i de deasupra maxilarului dan­sînd la fiecare cuvînt rostit. Mane­vrea­ză cu dexteritate un pix, îl desface și-l pune la loc pe de rost, fără să se uite, cum vedem prin filmele cu James Bond că fac lunetiștii cu puștile cu lunetă, le­gați la ochi.

Deodată, ușa se deschide la un semn discret de-al lui și de pe hol intră în compartiment un tînăr, pînă în 18 ani, cu un ten mai închis, dar cu un zîmbet tîmp plantat pe față. „Știam eu că nu mă uiți”, îi spune tipului de lîngă geam, evi­tînd să-l privească în ochi. Îi șoptește ce­va despre bani și respect și apoi așteap­tă. Din tăcerea din compartiment, individul de la geam scoate o cutie minusculă, cît un sfert dintr-una de chibrituri, pe care o desigilează încet, scoate cî­te­va granule pe care tuciuriul le ascunde într-o pungă scoasă din buzunar, nu înainte să se uite perplex la ele cîteva zeci de secunde. Albe și sfărîmicioase, granulele au dispărut apoi instantaneu în buzunarul individului și, cu o ple­că­ciune, acesta a ieșit pe ușa compartimentului.

Din personalul dinspre Răz­bo­ieni, în Tîrgu Mureș a coborît cu noi și fri­gul, un vînt năprasnic biciuindu-ne obrajii ca­re abia începuseră să prindă culoare. Era ora 9 și 10, trecuseră aproape 14 ore de cînd m-am pornit din Iași și-am ajuns în inima județului Mureș pe aceeași plo­aie mocănească. În oraș, dintre cele trei persoane pe care le-am întrebat ca­re-ar fi cea mai apropiată stație de au­to­buz, patru dintre ele m-au ținut de vor­bă cinci minute să-mi explice să am gri­jă la hoții de buzunar. „Toată lumea zice că știe pînă vă treziți fără portofel la voi”, spune indignată o doamnă în timp ce mînca de zor o șaorma învelită în folie de staniol pe o bancă în fața gării. Gă­sesc într-un final un autobuz cu care să străbat orașul în cele patru ore pe care le am de așteptat pînă aproape de 13.00, cînd am o serie de trei legături spre Iași, prin Adjud și Pașcani.

Politica, bat-o vina

În spatele opulenței din centru, ca-n orice metropolă, străduțele mici arată de­zolant, și lumea își poartă grijile în sîn, apăsîndu-le cu bărbia de piept. Da­că nu-i tragi de mînecă să-i întrebi ceva, oamenii nu te privesc în ochi pe stradă și-și văd de treaba lor. Așa că după două drumuri dus-întors dintr-un capăt în celălalt al orașului, ajung la timp la gară să prind trenul spre Adjud. Pus­tiu, cu compartimentele părăsite, nici na­șul nu a venit pînă la ora 20.00 seara cînd a trebuit să cobor.

În Adjud, singurul loc cu activitate este crîșma de pe peron, un local spa­țios, cu bere ieftină și oameni liniștiți, în care mergea omorîtă ora pînă la le­gă­tura spre Pașcani. Un bărbat înalt, sub­țire, cu paharul de votcă lipit de mîna-i dreaptă, se uită cu interes la o emisiune de divertisment de la televizor, pînă cînd începe să cînte, apatic, imnul. Toată lu­mea din local se oprește, se uită spre el și apoi își văd de treabă în continuare. Băr­batul și-a mai luat 100 de Sta­lin­skaya, se întorce spre masă dar se opreș­te pe scaunul de lîngă mine, clătinîn­du-se ușor. „Mă scuzați că vă deranjez, dar ui­tați-vă, n-am eu dreptate? Nu sînt po­li­ticienii ăștia, domnule, cancerul ță­rii? Nu oamenii ar trebui să conteze? Nu eu și cu matale, nu noi? Nu! Pentru ei, domnule, contează doar să mănînce cîc…”, și nu-și mai poate suprima su­ghițul care îl încerca. „Mă scuzați”, re­petă obsesiv și merge la baie de unde, în cele 20 de minute cît am așteptat tre­nul, n-a mai ieșit.

Drumul înapoi spre Pașcani e într-un București Nord – Suceava Nord ticsit cu pasageri. Jumătate dorm, jumătate ci­tesc, ca pîlcurile de neoane din va­go­nul-salon care jumătate pîlpîie, jumă­ta­te stau aprinse. Cu cît trece mai mult timp, cu atît aceștia par a sta mai ne­mișcați. Pe fata din fața mea, care as­cul­tă fie ceva Miley Cyrus, fie un do­cu­mentar de pe Animal Planet înregis­trat pe telefon, luminile gării din Paș­cani au găsit-o la fel precum cele din Ad­jud. Plictisită, cu privirea pe geam, a fost ne­voie să-i sune telefonul ca să-și dea sea­ma că la stația asta trebuia să coboare și ea.

Cum aproape de miezul nopții nu mai circulă nimic dinspre Pașcani spre Iași, am înoptat și m-am întors a doua zi, aproape de șapte seara, după 1100 de kilometri făcuți cu trenul în mai puțin de 24 de ore. Cînd am intrat în gară, acceleratul de Timișoara își în­căl­zea din nou motoarele, să-i ducă prin inima Transilvaniei pe cei care, după cum spunea nea Costică, n-or să prin­dă în viața autostrada terminată. „Să zici mersi dacă copiii copiilor tăi o să mear­gă cu mașina pe acolo. Sau poate ai s-o prinzi și tu. Că și-așa zici că nu fu­mezi.”

Cătălin HOPULELE