De sărbători, românii sînt de mult întorși acasă

Nu toate mașinile cu număr de Italia care umplu străzile din țară la fiecare sărbătoare mai importantă aduc înapoi oameni cu dor de meleagurile de baștină. Unii români s-au întors demult acasă. Români în ochii cărora mirajul plecării în străinătate s-a spart în momentul în care mîncarea de pe masă a ajuns să coste mai mult decît cîștigau pe zi. Atunci și-au împachetat hainele și viața în geamantane mari și s-au în­tors în țara pe care o știau mai mult din poze. Țara pe care copiii lor n-au văzut-o niciodată. Pînă în 2011, nu plecaseră niciodată autocarele dinspre Grecia atît de pline cu oameni care nu plănuiau să se mai întoarcă.

E atît de cald, încît asfaltul se ve­de în ceață. Pe mijlocul străzii, un pa­har de plastic care a supraviețuit roților mașinilor stă aproape să se topeas­că, pleoștit și contorsionat. Pe trotuar, plouă. Din aparatele de aer con­di­țio­nat de la fiecare balcon, pavelele sînt jilave pînă la bordură, ca după o aver­să de primăvară. Pentru fiecare strop care se trîntește de pămînt, un fîsîit îndelungat se stinge în aer. Atena clo­cotește. Strada Archanon pare a se prelinge dinspre Piața Omonia spre capătul orașului, iar în inima lui, se­diul unei firme de transport Atena – România de la Murat arată ca o cărămidă colorată printre clădirile alb-albastre care încununează bulevardul.

În fața firmei, pe o navetă de bere întoarsă și două scaune negre stau trei șoferi turci, după accent, care cîntă în­cet. I-aș spune doină, dar cuvintele li se rostogolesc de pe buze ca o in­can­tație. „Te iubesc”, spune deodată cel mai înalt și palid. „Primele cuvinte pe care le-am învățat în română și care-mi plac cel mai mult”. O în­șfa­că pe bruneta corpolentă care fuma liniș­tită și care era un fel de stewardesă de cursă lungă cu autocarul. Își afun­dă capul în bustul ei și strigă, la care toți trei izbucnesc în rîs. Pe femeie nu pare să o deranjeze decît faptul că i s-a stins țigara. Aruncă și ce-a mai rămas din ea cu un gest de lehamite și se așază în brațele turcului.

În spatele acestora, pe o ban­che­tă improvizată din scaune șubrede pusă chiar sub geamul firmei, stă Costel. Bărbat bine, la cel puțin doi metri înălțime și destul de gras. Dar nu ți-ai da seama dacă nu ar avea su­flecat tricoul deasupra burții, peste care lovea, aritmic, cu palma. A ajuns aseară la sediu împreună cu familia și cei doi copii, o fată de cinci ani și un băiat de șapte. Credeau că pleacă o cursă spre Bacău la 19.30, dar pro­gramul pe site era prost și, de nervi, Costel a crăpat mînerul trolerului i­mens pe care l-am ajutat să-l îndese în sediu. Avea deja 20 de ore de cînd stătea acolo, iar copiii încă mai a­veau energie să-l tragă de mîini să-i ducă peste tot. După ce a rupt cîteva ore de somn într-o mașină a celor de la Murat, cu scoci în loc de lunetă, nu­mai de urcat pînă la Acropolis la 40 de grade nu avea chef. Totuși, o ri­dică cu o mînă de mijloc pe fata sa și o așază pe-un genunchi și, printre proteste țipate, îi scoate o banană din rucsacul cu Hannah Montana și începe să i-o rupă în bucăți mici pî­nă cînd copila începe să mănînce po­to­lită.

Costel zîmbește. A plecat prima dată din România să-și încerce no­ro­cul în 1995, în Italia. Tocmai ie­și­se din închisoare, unde a stat trei ani pentru ceva legat de-o fraudă. Îmi vorbește în barbă și nu-l înțeleg pî­nă cînd se răstește ca un buldog la mine. „Am furat bă. Am luat, mu­ream de foame”, și fața i se cu­tre­mură. În Italia a lucrat în construc­ții, cu ziua, cu ora, cu ce-a putut, dar n-a stat mult și s-a întors în România. „N-a mers, cheltuiam pe mîncare ba­nii pentru care îmi crăpam capul pe șantiere”. A mai rămas cîteva luni ca zilier prin țară, s-a căsătorit, dar cînd soția i-a spus c-ar fi cazul să se așe­ze la casa lor și să nu mai stea la pă­rin­ții ei, a plecat din nou. În 1997, în Is­rael. S-a întors definitiv după doi ani în care muncise la o firmă de renovări, care veneau din ușă-n ușă să monte­ze gresie și faianță. A stat cu mîinile pe glet mai mult decît pe soția sa. Rîde zgomotos în timp ce-și întinde pal­me­le în față, mîngîind o pereche de sîni imaginari. Dar în 1999, cînd s-a întors, a fost un an bun. Atunci și-a luat prima mașină, un Cielo proas­păt ieșit de pe porțile uzinei care mi­ro­sea a nou. „Tu-ți dai seama ce-a-nsemnat asta pentru mine? Pînă la Ioana, toa­te lucrurile care mi-au căzut pe mî­nă au fost ale altora”, și scuipă. Din spa­tele geamului agenției, Ioana îl ve­de și-l apostrofează fluturînd nervoasă un deget.

Dar banii nu l-au ținut mult pe Costel și de atunci a plecat din țară-n țară. Ca un adevărat nomad, și-a luat soția, copilul nou-născut, și-a ama­ne­tat Cielo-ul și a venit în Grecia. A prins vremuri bune, îmi zice. Cîș­ti­ga aproape 2000 de dolari pe lună trebăluind, niciodată n-a mai mun­cit să nu-și mai simtă brațele noaptea cînd se punea în pat, cum pățea în Israel. De atunci, se întoarce spora­dic în țară, „cînd mi se face dor”, pînă astăzi. Sîntem în mijlocul lui 2011 și Costel, la fel ca mai bine de ju­mătate dintre românii care muncesc în Grecia, se întorc să-și verse eco­no­mi­ile pe taxele din România. „Nu mai ai ce face aici, s-a terminat”.

Afară nu-i ca-n țară

De microbuzul plin cu cutii parcat într-o rînă se sprijină Adrian. Din urechea dreapta îi iese o țigară fu­me­­gîndă, al cărei scrum i se scutură din cînd în cînd pe umăr și în mîna dreaptă ține un flacon de pastile. „Le-am terminat azi noapte pe toa­te, nu mai pot, mor de durerea asta de măsea”. Fumul de la țigară pare că se strînge intenționat în jurul nasului unui turc, care se schimonosește și intră în sediu unde bea cîteva paha­re de apă de la dozatorul rece de pe hol.

Adrian pare a rîde cu plămînii. Se contorsionează și se arcuiește spre interior cînd îl aude pe Costel poves­tind, însă, ca și bărbatul lîngă care am ajuns să mă așez, se întoarce acasă în căutare de mai bine. „Nu mai e a­fară cum era odată. În vremurile bu­ne, cînd mergeam în Italia cîteva luni și mă-ntorceam să-mi fac casă. Acum, cu drumul, cu taxele, cu mașinile, cu viața, e mai ieftin să stau în țară”. Hor­căie și scuipă și el zgomotos. Din stînga mea, Costel îl dojenește din priviri, fiindcă venise băiatul să-i ceară bani. „Să-ngropi în dulciuri?” și-i întinde o bancnotă boțită de cinci euro.

Bărbații nu s-au cunoscut pînă atunci, dar, sub soarele pîrjolitor ca­re veghează deasupra Atenei, își zîm­besc ca frații. Din vorbă-n vorbă, gă­sesc că amîndoi sînt din preajma Ba­căului și că amîndoi l-au cunoscut pe Sică. Costel l-a întîlnit la pîrnaie și ne arată că Sică i-a desenat cu cer­neală neagră o inimă pe gamba picio­rului drept. În valul de căldură care se ridică dinspre asfalt, pare că pul­sează. Adrian încearcă să spună și el de unde îl știe dar vorbește fără sens, nu leagă cuvintele și, cînd în mintea lui ideea s-a-ncheiat, dă din cap de­cis. Costel mai are puțin și rupe sca­unul de rîs iar Adrian, în spatele te­nului păcuriu, se face mai roz ca un prunc nou-născut. „Bă era să fiu surd, acum aud bine, și tu ești dus. Ce-ai șmanglit cu Sică?”. Sub privirile ați­n­tite din jurul său, Adrian se în­tin­de ca un motan, aproape ridicîndu-și tricoul peste cap.

Peste graniță, sub banchetă

„Am muncit odată în Germania, culegeam ceva legume, dracu să le ia, nici nu știu ce erau, un fel de napi. Și mi-a căzut una în ureche și n-am simțit și am dormit așa. Dimineață am crezut că n-o mai scot, am fost și la doctorul de acolo care m-a-m­pins la spital cu salvarea. Au rîs de mine o săptămînă”, și Adrian își aprinde din nou o țigară pe care o îndeasă în urechea dreaptă, înșuru­bînd-o pînă cînd a început să se strivească

A ieșit aproape de copil din țară, ascuns fără acte în cabina unui ti­rist. De atunci, a muncit pînă cînd a pu­tut să se întoarcă fără rușine la fa­mi­lia și frații pe care îi lăsase acasă. A avut grijă de ei, le-a făcut casă, le-a cumpărat animale și apoi a plecat din nou. „Ce să mai fac acasă? Erau aproape 15 ani de cînd am plecat”. Și nici bani nu mai avea. După 2005, spune aproape scîrbit că i-a mers din ce în ce mai greu, iar în Grecia vi­ne din 2008. „Toată lumea era în cri­ză și în Grecia mă plăteau ăștia ca în zilele bune din Italia, înainte de 2000.” S-a gîndit chiar să se stabi­lească pe una dintre sutele de in­su­le din Ma­rea Egee, dar nu suportă vîntul. Spu­ne că-i intră printr-o ureche și-i iese pe alta „și capul mi-l face zob, se um­flă ca un bostan”. Acum se întoarce în România să stea în ca­sa pe care a construit-o fraților.

Deodată, Costel se ridică, uitînd parcă ceva. Pleacă pe partea cea­lal­tă a străzii, la un telefon cu cartelă, de unde vorbește mai bine de 15 mi­nute. Se întoarce gîfìnd și transpirat din cap pînă-n picioare. A plecat desculț, șlapii lăsîndu-i sub scaun, iar acum tălpile îi erau negre de la bitum și a­proape beșicate. Începe să rîdă zgomotos, tremurînd din fiecare înche­ie­tură. Ca din senin, începe să-i po­vestească lui Adrian că „poți să te ștergi cu napii tăi la cur”. Lui i-a cres­cut usturoi în ureche. „Mi-a intrat un cățel, dar eu credeam că l-am scos, dar mă mînca așa urechea”. Și se scăr­pina, în fiecare zi, cu un bețișor pînă cînd, într-o zi, nu a mai auzit deloc. „Și m-am dus la un doctor, ca­re l-a scos de acolo. Nici lui nu-i venea să creadă. Încolțise!” Pînă și turcii care cîntau lîngă noi l-au au­zit și au început să rîdă împreună cu cei doi bărbați, întorcînd privirile trecătorilor de pe partea cealaltă a străzii.

Însă dintre toți oamenii din au­togara provizorie, nimeni nu era mai supărat ca Ștefan. Băiatul de șapte ani al lui Costel se uita în zare, deasu­pra Pieții Omonia, spre locul unde trebuia să fie Acropole. Vorbește un amestec de română-engleză cu ac­cent italian. Stă, se uită încă cîteva minute, apoi vine la mine și mă în­treabă, trăgîndu-mă de-un buzunar de la pantaloni. „In Romania este clădire așa frumoase?”

Cătălin HOPULELE