Detinutii, fara eticheta

Portile Penitenciarului de Maxima Siguranta din Iasi nu se deschid decit pentru angajati si vizitatorii detinutilor. Puscariasii au locul lor, in camerele goale, cu usi inchise de gardieni. Portile sint mari si se vad prin ceata prin care orice culoare dispare.

Intr-o incapere mare cu scaune si citeva banci, cu televizor, perdele si o tabla improvizata, Cristian Barsan, scenaristul piesei, ma asteapta zimbind. Hainele nu ii atirna ca pe un bat. Sacoul verzui merge perfect cu camasa gri si cu ochii caprui. In penitenciar nu exista culoare. Ma invita sa iau loc, se asaza la distanta de un scaun de mine. “Ce sa va zic, scriu de mai bine de treizeci de ani”, isi incepe discursul scenaristul. Vorbeste clar, cu eleganta unui scriitor si, pentru trei sferturi de ora, uit ca ma aflu intr-un penitenciar, in fata unui condamnat. Poarta un ecuson in piept, ascuns mereu de reverul sacoului verde. “N-am inceput sa scriu aici. Aici doar mi-am adus aminte ca ar trebui sa scriu din nou” si imi povesteste despre experienta de la Arad, de unde a fost adus de curind, in luna august. A mai scris o piesa, “Joi”, pe care a jucat-o, impreuna cu detinutii de la Penitenciarul din Arad, la un festival de teatru numit “Underground”.  De acolo, piesa a fost jucata la Bucuresti, la teatrul “Nottara”.

Colegu’ citeste si eu invat

In penitenciarul de la Iasi a gasit o multime de detinuti dornici de a se inscrie in clubul de teatru. “A fost o selectie de vreo trei saptamini . Am facut niste fluturasi pe care i-am impartit la toate camerele. S-au inscris vreo 20 de oameni, dupa care am trecut la triere.”

Multa munca si multi nervi. Majoritatea detinutilor sint analfabeti, dar “au venit si mi-au spus, il pun pe colegu’ sa citeasca si eu imi invat replicile. In baie”. Piesa a fost un semnal de alarma pentru “cei de afara, in libertate”. “Foarte multi de aici, care stau in detentie de 15 ani, isi pierd casa, familia, prietenii. Ajung in strada. Nu au unde dormi. Indiferent cit efort fac cei de aici ca sa ii reintegreze, daca societatea nu le intinde o mina, sanatate!”. Un element esential al piesei este usa.  “Probabil nu ati simtit niciodata nevoia de a va inchide singura usa, pentru ca stiti ca este ceva firesc, ajungi acasa si pui yala. Aici nu se intimpla lucrul asta. Aici exista acel domn de pe hol care vine si inchide. Deci tu nu ai treaba cu chestia asta”. Cind se trezesc aruncati in realitatea strazii, a caminului sau a unui bordel, detinutilor nu le mai inchide nimeni usa. Nu mai au gratii, nu mai au paznic.

Pe scena si-au dansat libertatea  ca si cum s-ar fi jucat cu niste masinute aruncate in cerdac. “Am invatat sa ma joc cu un catel”. Uitasera cum e sa fii copilul cu bomboane in buzunare.

Nea Fane, personajul principal al piesei, este un “fost intelectual al Iasului”. Cu dintii mari si cu burta infasurata intr-un sacou gri, se asaza mai departe de mine, “ca sa va privesc mai bine”. Vorbeste mult, cu voce de tenor, despre istorie, greva profesorilor, criza financiara mondiala si citeaza din “Cel mai iubit dintre paminteni”. Imi da senzatia ca este un fel de capitan al puscariasilor. Pe scena nu a avut emotii, dar nu s-a lasat filmat. “Sint oameni care ma cunosc, foarte multi. Aici m-am nascut si m-am format ca intelectual”. Tocmai de aceea a acceptat propunerea de a-i invata alfabetul pe detinutii rromi.

Mai multe paranteze

“Stiti ce mi-au raspuns cind i-am intrebat ce vor face cind vor iesi afara? Stiti ce mi-au raspuns? Din Gradina Copou pina in fundatie am deja trei portofele in buzunar, mosule, si am bani pentru ziua de azi si cea de miine”. Nea Fane i-a prins pe toti de la Antonescu incoace. Enumera conducatorii fostei Uniuni Sovietice ca si cum mi-ar spune numarul camerelor in care a stat pina acum. Deschide si inchide paranteze in care imi vorbeste despre Romania de azi, despre nemti si despre cutiile de ciocolata cu alune sau kilogramele de carne pe care le cumpara din Moscova, “in magazinele “Tum” si “Gum”” din apropierea Pietei Rosii. “Vedeti domnisoara, am asa de multe de spus, incit am sta pina miine dimineata vorbind incontinuu. Si asta fara ca sa ma intrebati ceva”. Il cunoaste pe omul care a pus caramida fabricii “Antibiotice” si imi povesteste despre cei sase copii pe care ii are, dintre care “doar cea mai mica mi-a zis “eu nu ma despart de tine, taticu””. Vorbeste cu o viteza de trei cuvinte pe secunda. Il intreb pe nea Fane ce a facut.

Scenaristul ne priveste dintr-o parte si intervine. Ma roaga sa scriu despre piesa, sa nu ii caut pe ei, detinutii. “Deja platim pentru ce am facut. Nu va uitati la noi ca la niste criminali.” In caietul de scena unul dintre detinuti noteaza:  “…inainte de a incepe sa joc teatru nu eram nimic. Acum m-am schimbat in bine. Cum? Poate va voi spune odata…”. Nu mai este ceata.

Lina VDOVII