Doamna

La sfîrșitul anilor ‵80, WendyKopp, din New York, care era studentă la vremea aceea, a făcut o cercetare din care a reieșit că foarte puțini absolvenți de la facultățile de top din Statele Unite ale Americii aleg meseria de profesor. În lucrarea sa de licență, a prezentat o soluție la această problemă, care în anul 1989 a primit numele de Teach for America. Ulterior, programul s-a extins în mai multe țări și s-a creat rețeaua Teach for All, care a ajuns și în România în urmă cu cinci ani. De atunci, organizația caută și pregătește în fiecare an cîteva zeci de persoane dornice să învețe copiii să fie autonomi și creativi, pe care îi trimite apoi în zone defavorizate. Pînă acum, Teach for Romania a susținut aproximativ 130 de cadre didactice și a ajuns la aproape 8.000 de elevi.

„Ce zi este astăzi?”, „Șapte”, mi-a răspuns mîndru Mario, un puști de șase ani cu ochii căprui, care e toată ziua cu ochii pe geam și cu mintea la nucii din curtea școlii, pe sub care aleargă și-și dă ghionturi cu băieții mai mari. Stă în penultima bancă de la perete și se străduiește în fiecare zi să se concentreze la activități mai mult de două minute însă sfîrșește prin a se piti sub bancă sau a-i striga pe ceilalți colegi. În a doua săptămînă de școală, cînd l-am întrebat cum se simte la ore, mi-a spus că îi „este sîlă de pictat” și că el ar vrea să se joace cu avioane. A doua zi, am făcut avioane din hîrtie și am transformat sala de clasă în aeroport.

35 de mogîldețe

După ce treci de ultimul giratoriu din Săcele înspre direcția Brădet, începi să zărești țigla maronie a zeci de case scunde, ascunse printre copaci. La Gârcini, cum numesc localnicii cel de-al șaptelea cartier al orașului Săcele, anul acesta sînt cinci învățători și profesori susținuți de Teach for Romania, un ONG care caută oameni dornici să ofere educație de calitate și-i trimite în școli din medii defavorizate. Organizația oferă pregătire și suport, iar cadrele didactice se mută doi ani de-acasă pentru a încerca să învețe niște copii să fie autonomi și să găsească soluții la problemele pe care le au în comunitate. Pînă acum, programul a ajuns în vreo 15 județe din sud-estul României și continuă să se extindă în fiecare an. Așa că cei mai norocoși oameni din Teach nu sînt nevoiți să se mute, ci își găsesc o școală prin apropierea casei lor și petrec în fiecare zi trei-patru ore făcînd naveta.

De o parte și de a alta a străzii principale, în casele lipite una de cealaltă, locuiesc aproape 1.500 de elevi care învață la Școala Gimnazială nr. 5 Săcele. Situată aproape în mijlocului cartierului, curtea școlii este împînzită de nuci mari la umbra cărora stau așezate trei corpuri de clădire, dintre care doar unul are și etaj. De dimineață și pînă la 16.00, prin curte mișună copii, părinți, bunici, profesori, fiecare căutînd ceva sau pe cineva. Dacă nu ai cunoaște haosul de la Gârcini, ai putea spune oricînd că Mario și ceilalți 34 de colegi ai săi au evadat din clasă cînd „doamna” nu era atentă, iar acum aleargă și țipă pe terenul din curtea școlii fără ca cineva să se întrebe ce fac acolo. Dar e doar una din cele trei pauze pe care clasa pregătitoare le petrece în fiecare zi afară, iar eu știu că nu pot nici măcar să clipesc. Din cînd în cînd, chiar îi număr, să nu cumva să-mi fi scăpat vreunul din ochi în timp ce o îmbrățișam pe Luisa, o mogîldeață cu zulufi castanii, care mă ia de mînă de fiecare dată cînd ieșim pe ușă.

În tîrlici de-nvățătoare

În 2014, 18 oameni au avut curajul să accepte provocarea Teach for Romania – o organizație abia înființată, iar povestea a continuat în fiecare an. Mai întîi, se dă sfoară-n țară că se caută persoane cu sau fără experiență în ale predatului, cu sau fără studii în domeniu, dar cu o diplomă de licență și cu dorința de a schimba ceva la învățămîntul din România. Se trece prin una, două, trei, patru probe de selecție, iar apoi se caută școli care să-i primească, pentru că Teach nu are locuri rezervate, ci doar oameni care vor să-i învețe pe copii ca Mario și Luisa că nu există „țara Gârcini”. Leadership Summer Academy este ultima dintre etape și îi face pe participanți să înțeleagă dacă pot să reziste cel puțin doi ani la catedră. În timpul verii, din iulie și pînă-n august, cei care au fost selectați petrec șase săptămîni împreună, unde învață ABC-ul învățămîntului românesc.

1.000 de oameni s-au înscris anul acesta la Teach, iar eu nu m-am gîndit atunci, în aprilie, că aș putea fi una din cele 67 de persoane acceptate și că voi ajunge să fiu strigată toată ziua „dooooaaammmmnaaaa” de copiii de la Gârcini. „Cea mai mare comunitate de romi compactă din sud-estul Europei” – veți găsi despre acest loc pe Internet însă cei mai mulți dintre aceștia se declară români. „Nu știm limba, domnișoară”, mi-au reproșat părinții la prima ședință, cînd i-am pus să-și declare etnia. De fapt, vorbesc un dialect românesc, în care „ăi” înseamnă „da”, „zgaire” este „zgîrîie”, fetele sînt strigate „tăbăietă”, iar vara oamenii se încalță cu „tîrlici”.

Minutul de îmbrățișări

Aici, copiii nu au telefoane mobile pe care să le ascundă pe sub bănci prin ore. De cele mai multe ori, nici părinții nu au smartphone-uri, iar comunicarea cu aceștia se face prin bilețele puse în ghiozdanele elevilor, pentru că și cei care au, își schimbă numere în fiecare lună „că-i mai ieftin așa, doamnă, decît să încarc”. Jucăm un soi de „telefonul fără fir continuu”, pentru că uneori copiii uită să dea biletul părinților, iar alteori adulții nu știu să citească. Așa că vin la școală să te întrebe tot pe tine ce ai vrut să le zici, iar tu cît explici, aduni măcar patru copii în jurul tău, care te privesc cu ochii mari și fățuca tristă și abia așteaptă să-i pîrască pe colegii care vorbesc urît sau i-au lovit. Înainte să apuc să ascult ceva, din spatele lor, Ionuț vine mai mereu în fugă zicînd: „Doamna me, staț sî vă zîc cum o fost”.

„Eu mai am trei frați: o soră, două fete și pe fratele meu”, îmi spune Nicolas într-o dimineață, în timp ce încerca să-și schimbe papucii. E mărunțel, cam cît Luisa, e cel mai pupăcios din clasă și-mi sare în brațe în fiecare amiază, pauză, oră…oricînd își pierde răbdarea și se ridică de pe scaun. Este unul dintre copiii care are cea mai mare nevoie de afecțiune așa că pentru el și pentru cei ca el am introdus „minutul de îmbrățișări”, pe care toți îl așteaptă cu nerăbdare. „Cînd am bătut din palme vă veți ridica de pe scaune și veți veni la mine pentru îmbrățișare” a devenit un fel de „bună ziua, copii!” pentru că este primul lucru pe care-l facem după ce intrăm în clasă. Uneori îl mai improvizăm și la poartă, unde ne adunăm în fiecare zi înainte de a începe cursurile. De acolo, plecăm cu „trenulețul” pînă în clasă, în timp ce fredonăm „Uuuuuu, vine trenu-n gară/ Uuuuuu, ne duce la școală”.

„Cel puțin o lună trebuie să reziști acolo”, mi-a spus unul din profesorii din facultate la final de iunie, cînd i-am povestit despre ce voi face în următorii doi ani. În fiecare zi am impresia că cineva învîrte pentru mine o ruletă care dictează cum îmi va fi ziua și copiii. Oricît m-aș pregăti și aș planifica, în unele zile elevii nu vor asculta, vor fi mai mofturoși decît de obicei sau vor refuza să facă ce au făcut cu plăcere în ziua anterioară. Așa că am învățat să apreciez fiecare reușită pe care o bifează un copil. La fiecare „mulțumesc” auzit mă simt de parcă piticul din fața mea tocmai mi-a citit biletul pe care i-l dădusem pentru mama. Cînd l-am strigat pe Costel pe nume și s-a întors pentru prima dată spre mine, aproape am simțit fluturi în stomac. Sînt lucruri mici, dar de fiecare dată cînd cineva mă întreabă cum e viața la Gârcini îmi vine în minte o întîmplare din primele zile de școală: „Ai prosopel?”, l-am întrebat într-o zi pe Silviu, care mi-a spus un „nu” hotărît, după care s-a întors cu fața la ghiozdan și a scos prosopul.

*Numele copiilor au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.