Dorina și Ion Domnul, artiști interpreți

Dacă astăzi sînt într-un cazinou, martori la fericirea cîștigătorilor, cu un set de cărți împotmolite între palme, mîi­ne vor fi niște nebuni cu mintea galopînd spre zări îndepărtate, iar poimîine vor sorbi din ceașca de cafea pînă la zaț, foiletîndu-și alene file din trecut. Peste trei­zeci de filme, povești în care au fost în preajma eroilor, se vor rula cu iuțeala unui armăsar sălbatec. Familia Dom­nul, Ion și Dorina Dom­nul, face parte din categoria de oameni fără de care un film, o emisiune sau o reclamă ar fi seci sau nu s-ar mai filma. Au legitimații de artiști interpreți, dar li se spune figuranți. Le zărești fizionomiile în aproape toate produc­țiile cinematografice românești din 2000 încoace, dar nici măcar ei nu știu că povestea lor poate servi drept scenariu. La mijloc a fost un acrostih.

Nu e nevoie de al șaselea simț pentru a simți chimia dintre bărbatul cu sprîncene groase și trăsături as­pre, care contrastează puternic cu zîmbetul de copilandru fericit, și femeia iu­te cu ochi scînteietori. Se alintă ca niște adolescenți la prima dragoste, se corectează atunci cînd unul o apu­că pe cărări greșite, povestesc în tandem, au lapsusuri simultane și o via­ță plină. Se fac vreo zece ani „sau mai mult” de cînd fiecare zi din calen­darul lor arată altfel. Se trezesc, își repetă rolurile cu seriozitatea unui șco­lar eminent și se ascultă între ei, sa fie siguri că o să iasă totul perfect, apoi se îndreaptă înspre platourile de filmare, acolo unde vor fi, pe rînd, doctori, asistenți, pacienți, miniștri, per­­sonaje elegante și rafinate sau haiduci curajoși.

Și le place la nebunie. „Eu toată viața am iubit artiștii, mi-am dorit să fiu unul dintre ei, să respir aerul lor, să le fiu în preajmă”, îmi spune domnul Ion, fost comandant de aviație, năs­cut în aceeași zi cu „doamna mea”, Dorina. De pe canapeaua roșie ca pa­ra focului, femeia cu chipul parcă cio­plit în marmură, cu trăsături echilibrate și un rîs ascuțit, îmi spune că a știut că va ajunge la televizor de cînd era o puștoaică focoasă. În același timp, și-a dorit să împartă cărțile într-un ca­zinou și „să am haină de blană”. „Mă mai gîndeam că o să îmi iau un băr­bat bun, dar uite că la înălțime nu m-am gîndit” și îi aruncă priviri cu sub­în­țeles soțului ei cu aproape un cap mai scund decît ea. Domnul Ion, cu cămașă albă de bumbac și vestă nea­gră, nu se supără, ci trage un rîs să­nă­tos, semn că a priceput aluzia.

„M-a rugat cu cerul și pămîntul să zîmbesc”

Cele trei vise ale Dorinei s-au îm­­pletit armonios și, după ce a lucrat la Combinatul de articole tehnice din ca­u­ciuc Jilava, a tras o fugă pînă în Aus­tria și s-a întors mai năpăstuită decît plecase, iar la 30 de ani a făcut două luni ucenicie la cazinoul Ber­lin, du­pă care a ajuns la Con­ti­nen­tal. „Școala a fost una de milioane. La Con­ti­nen­tal eram cea mai bună, pe mi­ne cînd mă întrebau ceva, eu le știam ca pe «Ta­tăl Nostru». Black Jack de 14, de exemplu, sau altele”. A trebuit să intre la cazinoul In­ter­con­tinentalului și să se certe cu un iugoslav pentru a se îndrepta apoi spre Loteria Ro­mâ­nă. „Mi s-a făcut pă­rul măciucă în cap cînd l-am auzit spu­nînd despre românce că sînt toate niște des­frî­na­te. El, căsătorit cu o chi­nezoaică, și-a permis să spună una ca asta. Ei, și din cauza asta am zburat de la Inter­con­ti­nental și m-am liniștit cu cazino­u­ri­le, îmi făcusem dam­bla­ua”.

E sprintenă ca o zvîrlugă femeia aceasta. Cuvintele aproape că se îm­pie­dică între ele cînd îi ies pe gură, cu atîta grabă și înfocare sînt arunca­te. Pînă și șiragul de mărgele de piatră maronie tresaltă de pe pieptu-i cînd se întoarce în vremuri adormite și-mi descrie perioada în care a făcut „școa­la de Loto, că așa am făcut eu școli pes­te școli, chiar dacă nu am mers la facultate”. Pe cînd era angajată la Loteria Națională, a auzit că vine „marele Franco Zeffirelli” să fil­me­ze „Callas Forever” și imediat i s-a a­prins un beculeț. „Păi dacă tot mi-am dorit să ajung la televizor, de ce să nu mă filmez în filme. În Callas Fo­re­ver și Ștefan Bănică jr. a făcut figurație principală, era fotograf, și a luat 50 de dolari, iar eu am luat 20 de dolari.” Adevărul e că în vremurile alea se făceau bani pe figurație. În acele trei zile în care și-a luat liber de la muncă pentru a fi dealer, apoi o „doamnă elegantă de la Operă”, a făcut 60 de lei, pe cînd de la Loterie îi intrau în buzunar, lunar, doar 75. Domnul Ion o aprobă tacit și se uită la ea cu admirație, de parcă i-ar fi pă­rinte. „Ea era foarte emotivă, chiar da­că o vedeți așa expansivă acum, ea a fost foarte emotivă și complexată și am ajutat-o mult în privința asta. Nu se plăcea, nu îi plăcea cum rîde, cum dă pe sticlă cu rîsul ei. Și nu era corect, Dorina e o femeie frumoasă și elegantă. Are niște dinți fer­me­că­tori și eu am pus-o la o emisiune să fil­me­ze forțat pentru că știam capacitatea ei”. Dorina schițează un zîm­bet feciorelnic și completează: „m-a ru­gat mult, cu cerul și pămîntul, și mi-a dat încredere în mine”.

Poezie într-un șanț

De fapt, la emisiunea aceea, du­pă mai multe zile de poezii și curtat, le-au dat de înțeles colegilor figuranți că vor încercă să își unească desti­ne­le. Ambii au mai trecut printr-o că­să­to­ri­e și nu și-au găsit liniștea decît acum, în cuibul lor în care timpul se mă­soa­ră în cadre și scene. Mai e și Emi cu ei, fetița Dorinei de 18 ani care a pă­șit pe urmele lor, filmîndu-se în re­cla­me și filme.

Au pus-o inițial pe seama unui acro­stih, dragostea asta care transpare din obrajii împurpurați ca me­re­­le roșii, dar apoi s-au răzgîndit. O fi de la faptul că s-au născut în aceeași zi, că înainte de primul dialog s-au mai întîlnit, fulgerător, de două ori, dar n-au apucat să se cunoscă, sau că sînt, pe departe, veri de gradul al III-lea, nu mai știu nici ei.

„Participam pentru prima dată la o filmare care ținea de Media Pro, în filmul de epocă «Jacquou le Cro­quant» și mai era un singur loc liber în autocar, locul de lîngă mine. Apare, la un moment dat, vorbind cu niște cu­coa­ne acolo, cu dezinvoltură, puțin mai ta­re așa. Auzind-o, am întors capul, mi-a plăcut tare mult vocea ei, era muzicală. Pe atunci, eu eram un tip mai rezervat și nu știu dacă am schimbat o vorbă, două pînă acasă. Dar în­ce­pînd cu a doua zi…” și Dorina intervine vijelios, lăsîndu-l cu replica neterminată. „Filmam pe un cîmp, în haine groase de epocă, și erau 40 de grade la umbră. Îl văd că se retrage așa mai la umbră, într-un șanț, și mă duc de mă așez lîngă el. Îmi dă să citesc niște poezii pe care le scrisese  și care m-au impresionat așa de mult, încît după aceea nu ne-am mai despărțit”.  Pes­te o zi, Ion a venit cu acrostihul.

„Supraviețuitorul” de „La bloc” e „Amantul marii doamne Dracula”

Nu știu să îți spună în cîte filme s-au filmat, la cîte emisiuni i-au du­rut palmele și de cîte ori au apărut în reclame. „Noi nu mai știm, Ion e pen­sionat medical, iar eu am renunțat de­mult la loterie. Cert e că pe vremuri se putea trăi din figurație, as­tăzi nu mai e la fel”. Apoi, figurația de film este, la urma urmei, „artă cu­ra­tă”. Trebuie să joci ca un adevărat actor, chiar dacă rolul tău este de a traversa strada, de a te certa cu ve­ci­nul sau de a bea un suc într-o cafenea pariziană. În „Supra­vie­țui­to­rul” lui Sergiu Nicolaescu, Dorina a fost o cucoană care pariase pe unul dintre jucătorii ruletei rusești, în „Californa Dreamin’”, Armand Assante a rostit un toast în cinstea ei, iar Wesley Snipes era să o ia la bătaie în una din scenele filmului „Painter”. Domnul Ion a fost ministru în „Amantul ma­rii doamne Dracula”, iar unul dintre cele mai emoționante roluri ale Do­ri­nei e cel din „Madhouse”. Au mai făcut figurație simplă sau specială în serialele „La bloc”, „La servici”, emi­siunile „Duminică de duminică” cu Florin Călinescu, „Ciao Darwin” cu Dan Negru sau talk-show-ul „TVR în direct”, moderat de Marian Voicu.

Cele șase minute de neființă

Cei doi se completează reciproc, „ai nevoie de mimică, nerv, memorie, trăire” și numai atunci cînd domnul Ion întinde mîna spre pălăria al­bă de fetru și stropi de sudoare se îm­brobonesc pe frunte, o liniște mută se așterne. Nu e liniștea de care avea nevoie după accidentul pe care l-a suferit în perioada în care a lucrat în armată. Cel care-și dorise să cînte în­tr-o fanfară a ajuns comandor de avi­a­ție și s-a pensionat pe caz de boală d­upă ce, „vreo șase minute, mi-au zis ei”, a stat în moarte clinică.

„Aveam de făcut un exercițiu mi­litar, să forțăm granița la Timișoara. Noi eram niște teroriști parașutiști care trebuiau să depășească niște constru­­­­cții de lemn ce semănau cu fo­i­șoa­re­le. Grănicerii, cei care urmau să se apa­re cu ajutorul unor grenade și să ne acapareze, au aruncat o grenadă de răz­boi în locul unei de exercițiu”. Era la șapte metri înălțime cînd foișorul a explodat și l-a scuipat pe Ion, tri­mi­țîn­du-l într-o călătorie pe care și-o amintește uluitor de bine.

„Ei spun că am stat doar șase mi­nu­te, mie mi s-a părut că a fost o veș­nicie”. Văzuse un fel de con de lu­mină și vînt puternic care îl atrăgea ca magnetul, apoi pe sine, pe o masă de operații. Avea o stare de fericire internă care-i inunda chipul. „Am au­zit un fel de muzică, ca dintr-un oboi, așa, și glasul bunicului meu, decedat încă în 1974, care mă chema la el și de care mi s-a făcut un dor nebun. Cei care au stat în jurul meu atunci mi-au spus că vorbeam în versuri, ca un poet, din Biblie. Dar eu nu cunoșteam Biblia pe timpul ăla. Tatăl meu a fost comunist, a fost milițian, nu mi-a făcut niciodată propagandă de tipul ăsta”. Apoi gla­su­ri­le s-au stins și s-a trezit cu un ca­da­vru lîngă el. Era un bătrînel cu pielea suptă, de coajă de stejar, pe care îl chema, își amintește, Curea Ilie din Cernița.

După un an de zile, s-a pensionat, dar zgomotul din urechi a continuat să-i răvășească visele, să-i gonească somnul. Uneori, lua forma unui gîn­dac coborît din tavan, alteori distin­gea semnale din limbajul Morse, pe care îl folosise anterior. Peste ani, dure­rea a pierit și într-un vis, lumina puterni­că, lăptoasă, în formă de om, dar cu tră­să­turile chipului șterse, care a pronunțat cuvîntul Theos, l-a întors spre Dumnezeu. „De atunci, am început să mă gîndesc la el, am început să cred”.

Acum nopțile-i sînt tihnite. Do­rina e lîngă el, îi veghează somnul,îi pregătește micul-dejun și se în­dreap­tă amîndoi, ea înaltă și dreaptă ca un țăruș, el – mai scund și rotofei, ținîndu-se de mînă, către platourile de filmare. Uneori se trezesc în zare vișinie, alteori adorm în crucea nop­ții. În lumea lor mică, din umbra ve­detelor, ei sînt eroii principali.

Lina VDOVÎI