Dragostea românească cu năbădai de Avignon

Pe Olivier Dumas îl sună de ani buni te­le­­viziunile și radiourile în preajma Cră­ciu­nu­lui. Dar, cu trecerea anului, bibliotecarului de la Mediateque, a Institutului Francez, îi vine tot mai greu să le răspundă. Cum să își aducă aminte obiceiurile de Crăciun din Franța cînd el s-a stabilit pe dealul Copoului de 20 de ani? „Așa că mă trezesc uneori că tre­buie să mai caut pe Google să nu cumva să ratez vreun obicei. După 20 de ani, cunosc tra­dițiile românești mult mai bine“, și bărbatul zîmbește. Are o blîndețe în gesturi pe care n-ai asocia-o cu înfățișarea nem­țeas­că. Ochii albaștri te pironesc în scaun și pă­rul blond, tuns scurt, se îndreaptă rebel în toate direcțiile. Cei 20 de ani petrecuți în preajma bibliotecii i-au înmuiat glasul care însă se strecoară cu ușurință printre liniștea dintre tomurile din rafturile Mediatecei.

Cu ancoră la Iași

Olivier a venit în 1993 la Iași cu scop prec­is: să se căsătorească, să lucreze la Cen­trul Cultural Francez, actualul institut din Iași și să-și întemeieze aici o familie. „Eu eram tînăr și îndrăgostit, putea să fie război civil și tot aici rămîneam”, iar rîsul băr­ba­tu­lui capătă o tonalitate de bariton. Pe soția sa a cunoscut-o în Franța. După revoluție, Uni­versitatea „Alexandru Ioan Cuza” a înființat o trupă de teatru francofonă studențească care a fost invitată la un festival în Avignon, locul de baștină al lui Olivier. El era implicat într-o organizație culturală româno-franceză care le-a cerut membrilor să cazeze cîte un student român pentru a îi scuti de costurile suplimentare. „Am zis da, eram singur într-un apartament mai mare și am avut surpriza ca cel cazat să fie o studentă. Ea. Așa ne-am cu­noscut apoi trupa a revenit în 1991, în 1992 și pe urmă am venit eu la Iași, tot în ’92”, rememorează Olivier. Nu-și dă seama, dar, de cînd a început să vorbească, degetele i s-au împresurat în jurul verighetei de la mî­na stîngă, pe care a început apoi să o învîrtă me­canic.

De atunci, lucrează amîndoi în Iași. Ea e din Rîmnicu Vîlcea, el din Avignon, dar spu­ne că amîndoi s-au îndăgostit de Iași și de Copou. De aceea nici nu s-au întors în Fran­ța, deși au fost cîteva momente în care poate ar fi vrut. Dar în România munceau amîndoi, erau aproape unul de altul și erau fe­ri­ciți. „Am cunoscut Bucureștiul prima dată, am fost la ei o săptămînă în cartierul Militari. Blocuri, blocuri, blocuri sinistre. Am rămas cu o impresie foarte negativă încă de pe atunci despre București, acum s-a ameliorat cu Centrul Vechi dar atunci era alt oraș, era sinistru.” Însă de Iași s-a îndrăgostit, în special de Copou, unde s-a decis, după ce a schimbat două apartamente, să se sta­bileas­că.

Român 100%, cu excepția fotbalului

Părinților le-a fost greu să-l vadă plecat, dar știind că are un loc de muncă, „o fată se­rioa­să și un acoperiș deasupra capului” le-a fost ușor. În Franța merge în fiecare an, vara. Înainte să i se nască băiatul mergea și de Crăciun, dar sînt ani buni de cînd nu l-a mai prins zăpada în Hexagon. Cea mai mare dorință pe care o are anul acesta de sărbători este înființarea unei linii low-cost ca să lege Parisul de Iași, să nu mai schimbe două avioane și două trenuri pînă în Avignon. Oricum, de 1 decembrie, Olivier Dumas va serba ca un român get beget. „Despre patriotism… pot să spun că sînt la fel de român ca toată lumea, trăiesc emoțiile politice ale românilor, viața de zi cu zi, problemele cu teii din Iași. Sînt la fel de român, dar cu cîteva excepții. De exemplu, pe 1 decembrie mă bucur pentru români dar nu pot să spun că tresar de emoție. Apoi cînd joacă echipa de fotbal a Franței și pe 14 iulie mă simt francez 100%”, spune bărbatul ridicînd din umeri. Oricum, privește lucrurile și matematic. Olivier are 45 de ani. Peste cinci ani va avea tot atîția ani petrecuți în România ca în Franța. Abia atunci nu va mai răspunde presei la telefon. Decît dacă îl întrebă de tradiții românești de Crăciun.