Drumul spre casă traversează turnul Babel

„Ce faci cînd ai bani destui pentru un trai decent, dar totuși ai vrea ca drumurile să îți scarpine tălpile?”. Studenții plecați la studiu prin programul Erasmus sînt dornici să viziteze și să adune cît mai multe experiențe la CV-ul personal cu bani cît mai puțini. Sînt dispuși să suporte condiții limite de trai și să meargă pe jos distanțe pe care în mod normal nu le-ar parcurge niciodată. Pornesc la drum cu vîntul prin buzunare drept tovarăș și cu speranța că vor găsi prieteni care îi vor găzdui chiar și pentru o singură seară. Indiferent din țara din care provin, atunci cînd vine vorba de oameni, lumea nu este chiar atît de mare.

Mă sprijin în coate și trag cu o­chiul spre canapeaua la picioarele căreia dormeam: „Oare Doina doar­me bine acolo pe sofa?”, mă întreb cu o ușoară urmă de invidie. Nu mai pot sta întinsă, mirosul de mucegai și umezeala îmi apasă plămînii. Mă simt ca un halterofil răpus de gre­u­tate, dar care trebuie să mai reziste șase ore pînă a primi marele premiu. În cazul meu, premiul era vi­zi­ta orașului Bergen. Minutele îmi sînt numărate cu cifrele roșii și pă­tră­țoase ale cuptorului cu mi­cro­un­de din fața mea. Cu fiecare clipă respir tot mai greu. Este ora unu dimineața și sînt „cazată” împre­u­nă cu Doina în bucătăria unui cămin studențesc din Bergen.

Am plecat din Volda spre Ber­gen cu mașina unui ceh, Jiri, și cu prietena lui, o fată din Ungaria, Niki, o lituaneană, Gerda, și alte două românce, Doina și Alina. Far­mecul vieții de student Erasmus este faptul că poți călători mult și la prețuri mici. Jiri ne-a cerut pentru întregul drum 300 de coroane, iar cu mijloacele clasice de transport ne-ar fi costat peste 1.000 de coroane. Înțelegerea era să dor­mim toți în mașină, un fel de dubiță gri cu șapte locuri, dar Gerda a sunat niște prieteni care studiază în oraș și i-a rugat să ne găzduiască. Așa că în seara în care am sosit în Ber­gen, un băiat și o fată, ambii cu părul blond, ne-au întîmpinat cu zîmbe­te largi.

Pe toate stațiile de metrou din Stockholm și-au lăsat ideile amprentate în formă și culoare o mulțime de artiști. Tavanele și pere­ții te pot proiecta într-o altă lu­me, te pot hipnotiza sau te pot în­vă­ța puțină istorie și anatomie.

Căminele noastre cu trei etaje din Volda sau din Iași par doar niș­te umbre ale căminelor cu 11 etaje de aici. Doar că pereții liftului, ca și o parte a pereților de pe holuri, sînt acoperiți de încercări nereu­și­te de graffiti și de înjurături în mai toate limbile, de la engleză pînă la arabă. Ne-am împărțit în perechi, cehul și prietena lui au dormit în ma­șină, Alina și Niki într-o bucă­tă­rie de la etajul zece, iar eu și Doi­na într-o bucătărie de la etajul șapte. Karolis, căci așa se numește priete­nul Gerdei, a împrumutat o saltea gonflabilă și ne-a spus că o va așeza în bucătărie; una va dormi pe aceasta, iar cealaltă va dormi pe ca­napeaua care se află deja acolo și care miroase a mîncare. După șase ore nedormite, ne-am reîntîlnit în mașină. Niki era palidă și avea cear­cănele cele mai adînci. Ea își făcuse pat din scaune, bucătăria în care dormise nu avea canapea.

România cea „săracă”

Bergen este un orășel tipic nor­vegian: vase de pescuit și iahturi în port, acvarii cu crabi uriași în pie­țe, zeci de preparate din peș­te și cu clădiri simetrice. Vizavi de port sînt clădiri lunguețe, de aceeași înăl­țime, cu aceeași structură și de­sign, dar de culori diferite, majoritatea roșii, cărămizii și galbene. Orașul este împînzit de restaurante, însă noi nu voiam decît o shaworma. Așa că am întîlnit un bărbat cu părul cărunt, în jurul vîrstei de 55 de ani, care s-a oferit să ne arate unul dintre cele mai bune fast-food-uri din oraș. Cînd i-am spus că sîntem din România, el, ca după o lungă meditare, a concluzionat: „țară săracă. Sînt foarte mulți cerșetori pe la col­țuri, murdari și îmbrăcați în zdren­țe, mare parte din ei din România, și spun că nu au nimic în țară”. Atunci ne-am pus în pielea altor mii de români care se izbesc de a­ceas­tă replică, am zîmbit amar și am în­cer­cat în zadar să îi demonstrăm că, totuși, nu sîntem dintr-o țară din lumea a treia așa cum crede el.

Stațiile de metrou din Stockholm sînt pictate integral.

Ne-am lăsat conduse în tăcere către fast-food unde am sperat că dacă nu ne împăcăm inimile, mă­car stomacul. Însă dezamăgirea ne-a lovit din nou, shaworma era la fel de subțire ca bagheta lui Harry Po­tter, umplută cu un fel de carne de vită tocată și negricioasă, cu po­rumb, roșii și prea mult usturoi.

Mitul coarnelor a fost spulberat

Privesc în sus și mă apropii din ce în ce mai mult de clapele unui pian care pare infinit. Dar nu apuc să mă izbesc de ele căci scările ru­lante se opresc pentru a mă pune față în față cu stația „T-Central” din Stockholm. Pe toate stațiile de metrou de aici și-au lăsat ideile amprentate în formă și culoare o mulțime de artiști. Tavanele și pe­re­ții te pot proiecta într-o altă lu­me, te pot hipnotiza sau te pot în­vă­ța puțină istorie și anatomie. Îi spun lui Abdulah stea la o poză cu un cap de dragon asemănător șar­pe­lui aztec care iese fioros din pe­re­te. El este un prieten de-al Doi­nei care, atunci cînd a aflat că am ve­nit în Norvegia, ne-a spus că trebuie neapărat să vizităm și capitala Suediei.

În centrul orașului, în apro­pie­rea clădirii de sticlă ce se înalță ca un turn de fildeș, o fată mică de sta­tură și roșcată din Marea Britanie stă cu o bucată de carton în mînă pe care este scris „free tour” pentru a atrage cît mai mulți „clienți”.

În centrul orașului, în apro­pie­rea clădirii de sticlă ce se înalță ca un turn de fildeș, o fată mică de sta­tură și roșcată din Marea Britanie stă cu o bucată de carton în mînă pe care este scris „free tour” pentru a atrage cît mai mulți „clienți”. „Bineînțeles că este gratuit, dar da­că vă va plăcea ceea ce am să vă spun, la final puteți face o donație pentru cîinele meu care mă așteap­tă acasă pentru a-i da mîncare”. În timp ce ne plimbăm prin fața palatului, ne anunță cu titlu de tabloid că „ne va face o dezvăluire care ne va cu­tre­mu­ra”. „În realitate vikin­gii nu a­veau coarne atașate de coi­furi”, iar mulțimea scapă sunete ce trădează dezamăgirea. Parcă de­geaba a po­ves­tit despre ironia că aproape toți regii Suediei s-au nu­mit Gustav, că în 1980 s-a schim­bat Constituția țării pentru ca fiica cea mare a re­gi­lor și prima năs­cută, Victoria, Du­ce­să de Väster­götland, să fie moș­te­nitoare a tro­nu­lui și nu fratele ei mai mic.

Orașul plin de zgomot

Pe lîngă noi au trecut trei băr­bați cu pielea închisă la culoare. Unul dintre ei avea un telefon alb în mînă din care răsuna vocea lui Raj Kapoor cîntînd „Avaramu”. În­să vocea indianului care rămăsese în minte mea a dispărut sub bu­bu­i­turi. Un grup de cinci bărbați arun­cau cu petarde într-un tomberon. „Așa fac aproape în fiecare seară. Poliția nu le face nimic, nu știu de ce. Aceștia sînt stilul de oameni care trăiesc pe banii statului și nu știu să facă altceva mai bun”, spune Ab­dulah îndreptîndu-și privirea spre cei care se bucurau de bubuituri ca niște copii. Zîmbetele lor îmi amin­tesc de românii noștri de Anul Nou, cînd prind în mînă zeci de cutii cu petarde și pocnitori.

În fiecare an, studenții Eras­mus încearcă să facă pace pe toate fronturile și să adune cît mai multe a­mintiri. În urma strădaniilor se lea­gă noi prietenii și, în același timp, noi modalități de a călători în cît mai multe locuri cu bani puțini.