Drumul spre Katyn, un Iad cu sfinți de ceară

După 70 de ani, polonezii din România aprind lumânări de două ori. O dată pentru cei 22.000 de ofițeri, iar a doua oară pentru cei 87 aflați în avionul morții. Pentru ei, istoria se repetă în mod tragic iar lucrurile iau alte întorsături. Chiar și pentru cel mai ateu polonez, Dumnezeu capătă un sens și devine un semn de întrebare. Alții doar îl învinuiesc.

I-au împușcat în cap, de la spate și i-au aruncat în groapa comună, apoi au dat vina pe germani. Peste 20.000 de familii au așteptat în zadar întoarcerea soților, fiilor și taților. Au primit în schimb acasă, într-o cutiuță de lemn o decorație de ofițer și atât. Rușii au pretins a fi „basma curată”.

***

Și-au învățat istoria pe fugă iar limba au deprins-o în familie, cu perdeaua trasă. Pe vremea lui Ceaușescu, polonezii le spuneau copiilor povești în limba lor maternă și tot în poloneză le veneau mai ușor să înjure când dădeau de greu. Stanislava Iachimovcshi a ajuns în România la vârsta de doi ani, împreună cu părinții refugiați din Cernăuți. S-au stabilit la Oradea deoarece le era frică să meargă mai departe. Acum are 70 de ani și este președintele Casei Polone din Suceava și președintele de onoare al Uniunii Polonilor din România. „Părinții mei și-au lăsat acolo toată gospodăria, nimic nu au luat cu ei. În ‘44 s-au refugiat și au găsit ajutor aici. Am avut o copilărie fericită la Oradea, acolo am făcut școala și am dat la facultate, apoi ne-am mutat la Suceava”, povestește femeia. Motivul pentru care tatăl ei a decis să vină în Bucovina a fost ca să-i găsească Stanislavei un soț bun. Însă aceasta știe că a mai existat un motiv. Au dorit să vină mai aproape de Cernăuți, în speranța că odată și odată or să-și revendice proprietatea. „Au murit în 1996 și am văzut că nu au închis ochii împăcați pentru că niciodată nu s-au mai întors acasă”, mărturisește tristă președintele. Din necazurile părinților a învățat că oriunde poți să-ți crești copiii în siguranță este „acasă” și că pîinea nu este neapărat mai amară dacă nu este din făină poloneză.

Cu toate acestea, părinții ei au luat-o de la zero și au reușit să-și construiască o casă. Pentru fiica lor, au părăsit și cea de-a doua gospodărie și au ajuns în Moldova. Aici are cu cine să vorbească în limba ei maternă la orice colț de stradă, deoarece „grosul” polonezilor refugiați aici au poposit și și-au făcut un rost.

Un soț polonez

S-a întâmplat după prevestirile părinților și și-a găsit soțul în Suceava. Refugiat și el tot din Cernăuți, acesta a fost întemeietorul Casei Polone din județ și o bună vreme președintele ei. În 1990, imediat după Revoluție, s-au pus bazele unei entități care să-i adune la un loc pe toți polonezii din Bucovina, în prezent fiind aproximativ 5.000 de suflete. S-a gândit că Suceava este județul cu cei mai mulți polonezi și ar fi păcat să nu aibă un loc unde să se simtă mai aproape de țara mamă. Acum Stanislava îi duce mai departe munca și idealul. Pe a părinților însă nu a putut. S-a reîntors o singură dată în Cernăuți, însă nu a avut tăria să meargă la casa părintească. „Am vizitat biserica unde am fost botezată, care se află în vechiul centru austriac și Casa Polonă de acolo, unde părinții mei au fost membri. Fusese retrocedată celor de naționalitate poloneză. La casa unde m-am născut n-am avut puterea să mă duc, deoarece mereu aveam în minte și suflet durerea și necazurile prin care au trecut părinții mei, când au plecat de acolo”. Cernăuțiul îi este cumva străin, un oraș trecut prin sabia istoriei care a lăsat în urmă numai fugari după libertate și oameni ciuntiți de regim. I-a părut însă pentru o clipă un oraș cadavru, o rămășiță a haosului care s-a impregnat în pereții clădirilor ca igrasia, un oraș pe a cărui morminte stau morții la taifas cu ochii în soare și-i întreabă pe cei vii de sănătate, de cum o mai duc, ce mai e prin viață! I se pare că au crescut bălării peste ele, peste crucile de lemn și peste sufletele urmașilor. Undeva a rămas însă durerea, cuibărită ca un șarpe la un piept ce alăptează.

Două țări își dau mâna a prietenie

Stanislava are mereu ochii înlăcrimați și blînzi. Atîtea necazuri i-au brăzdat pe frunte cute adînci iar după rama ochelarilor poveștile curg rîu. Așa, dintr-o privire. „În aprilie 1940 a fost împușcată floarea armatei și elita intelectualilor la ordinul lui Stalin. În anul 1939, cînd în Polonia au pătruns trupele sovietice și hitleriste, 100 de mii de militari, civili, președintele, vicepreședintele și generali de armată au găsit adăpost în România. Pentru asta sîntem veșnic recunoscători”, spune Stanislava. Din acest motiv, destinele țărilor noastre au cumva o asemănare, o soră vitregă, o trecere pe lîngă aceeași moarte. Mărturisește cu mîna pe inimă că poate vorbi în numele Diasporei poloneze din România cînd vine vorba de recunoștință. Spune că mereu au găsit sprijin și înțelegere la români. Numai buni de pus pe rană în vreme de război. „Relațiile între țările noastre sînt bine legate încă din secolul al XIV-lea. Nu trebuie să uităm că Alexandru cel Bun și Lațcu Vodă au avut soții din Polonia”. Frumoase și pline de grație, după cum le descrie istoria, care au adus zile liniștite ambelor țări prin mariajele mai mult sau mai puțin aranjate. Apoi își amintește de anul 1863, când insurecția asupra celor trei ocupanți ai Poloniei au dus la refugiul acestora în România, la loc sigur și ferit. Apoi lucrurile s-au legat altfel.

România, o mamă cu alte poveri în spate 

Au început să vină în 1790 primii emigranți care căutau o pîine cinstită. De aceea se și chema în acea perioadă „migrația după pîine”, iar polonezii veniți atunci au deschis mina de la Cacica. „Sînt multe sate întemeiate de polonezi, dar care poartă nume românești. Poiana Micului, Solonețul Nou, Pleșa, Moara și Nieșani sunt cîteva dintre ele”, adaugă președintele, iar țigara din mînă i se stinge. Își aprinde alta cu un chibrit. Nu-i plac lucrurile complicate, de aceea nu are brichetă și nici telefon mobil. A urmat apoi la sfîrșitul secolului al XIX-lea invazia de agricultori care și-au încropit o gospodărie pe pămînt românesc. Și le-a fost mai bine pentru că așa au fost timpurile. Mai toți polonezii din Bucovina se trag din părinți refugiați din Cernăuți iar în perioada comunistă identitatea națională nu a pășit pragul ușii. S-a păstrat în familie, la loc de taină. „După 1989 am primit dreptul de a ne declara polonezi, iar în ’90 a luat ființă prima Organizația Polonă, la București. Trebuie să spun că nu am avut de ce ne plînge în România, trebuie să amintesc că această țară este singura care finanțează polonezii din fonduri guvernamentale. În celelalte țări unde s-au refugiat, ei trebuie să-și caute sponsori”. Chiar dacă le-a fost România ca a doua mamă, nu pot trece prin viață fără a se întreba, cum ar fi fost dacă… Dacă rușii și nemții ar fi stat la ei în țară și nu i-ar mai fi determinat să-și părăsească baștina, dacă Dumnezeu ar fi ținut mai mult cu ei și i-ar fi lăsat într-un an, doi, să se întoarcă la casele lor, dacă nu ar fi existat România.

S-a prăbușit ca o pasăre răpusă de un junghi și a omorât toată elita poloneză, adunată ca prin nenoroc în același avion. În drum spre același loc, Katyn, tărîmul blestemelor și al trecutului sumbru care a răscolit istoria. Katyn a făcut după 70 de ani alte victime pentru numele posterității.

Un necaz îl cheamă pe al doilea

Au murit toți, ca la un semn, și oameni ai bisericii, și intelectuali, generali, chiar și președintele țării, la braț cu prima doamnă. La data de 10 aprilie, polonezii din România nu știau ce să mai creadă, nu mai știau cum să-l numească pe Dumnezeu. „Parcă istoria se repetă, cineva acolo sus are o ordine a lucrurilor de pe pămînt. Am ținut șapte zile de doliu și am aprins lumînări permanent. A dispărut într-o secundă toată elita Poloniei, elită care se formează în generații”, spune Stanislava cu glasul gîtuit de chinul de a vorbi. Mai bine ar tăcea în continuare, ca într-un alt doliu. Unul pentru o istorie crudă, nimicitoare. Și ce dacă a fost un accident sau un atentat, soarta le era oricum pecetluită la Katyn, altfel nu se putea. Și Dumnezeu iarăși e mare. Katyn i-a atras ca un magnet, la comemorarea celor 70 de ani de la genocid și le-a găsit loc în mormînt lîngă miile de ofițeri rămași cu moartea nerăzbunată.

***

După momente de tăcere, Stanislava își amintește o altă tragedie. Preotul le-a murit acum două săptămîni în biserică, înaintea slujbei de Paște. Preotul lor lîngă care au îmbătrânit în Cetatea lui Ștefan și care nu a mai apucat să zică nici „Doamne ajută”, nici „Doamne iartă-mă”. Apoi s-a întâmplat tragedia cu prăbușirea avionului, apoi a erupt vulcanul islandez și nu s-au putut duce la înmormîntarea președintelui. „Vă spun eu, ceva este acolo sus și ne ține evidența în condică”. S-a întîmplat doar să fie poporul lor cel care spală mai des păcate.

Paula SCÎNTEIANU