Emiratele Arabe, paradisul scutit de taxe

Pentru lumea intreaga numele de Emiratele Arabe Unite este sinonim cu bogatia. O tara a desfatarilor, a luxului opulent, un Paradis al platformelor petroliere. Pentru cei care locuiesc acolo este pur si simplu „acasa”.

Ei stiu ca aceasta nu va fi niciodata tara lor, ca nu vor fi acceptati pe deplin vreodata, ca vor ramine „externi” in ochii localnicilor si „angajati” in cei ai patronilor. Dar asta nu-i impiedica sa cucereasca tara emirat cu emirat. E un schimb profitabil, si e doar temporar.

Fiindca in Babilonul modern toate graiurile se amesteca, de la araba, indiana, malay, bahasa, mandarina, româna si rusa, si pina la engleza stilcita in care viata se incapatineaza sa se desfasoare intr-o armonie precisa.

In Emiratele Arabe Unite totul este construit la scara mare. Doar suburbiile, cu case perfect patrate ce se repeta la infinit, nu se intrec in inaltime, confundindu-si vopseaua portocalie cu nisipul. In centru, cladirile atit de diferite una de cealalta reflecta ideile arhitectilor din toata lumea, uniti in dorinta de a construi cladiri – bijuterie, unicat. Multe dintre ele au pereti de sticla in care cerul mereu senin se reflecta necontenit. Numai la marginea Dubai-ului s-a ridicat in cinci ani de zile un cartier de blocuri-turn, ale caror santiere, puternic luminate, ridica peste noapte cite un etaj. De altfel, cele mai vechi cladiri din zona, putinele blocuri cu patru etaje, au cam 30 de ani si urmeaza sa dispara intr-un timp scurt. In locul lor se vor ridica 40 de etaje cu apartamente de lux sau sedii de companii vindute cu ani inainte de a muta vreo caramida.

Frenezia constructiilor a dus la nasterea celor doua hoteluri de sapte stele, Burj Al Arab si Emirates Palace, a singurei moschei din lume mai mare decit cea de la Mecca, a insulelor „The World” sub forma continentelor pe glob si a celor doua insule – palmier. Tot in Emirate urmeaza sa fie construit cel mai mare aeroport din lume, iar planurile lor nu se opresc aici. In urmatorii 20 de ani, un oras-metropola de marimea Manhattan-ului se va inalta in mijlocul desertului arid. Nu-si fac probleme ca nu ar avea cine sa locuiasca in el. Intreaga lume parca s-a incapatinat sa se inghesuie in micutul stat, cautind sa-si gaseasca un rost pe piata muncii.

Arab doar in aparenta

„Aici se gasesc toate natiile, culorile si limbile din lume. Taximetristul e pakistanez, bona e din Indonezia sau Etiopia, tenhnicianul e indian, functionarul sudanez, iar medicul e libanez cu facultatea facuta in Rom=nia”, spune Marcel in timp ce flutura mina la un taxi. Cu barba rasa in linii drepte si tenul masliniu, se integreaza numai bine in peisaj. Nici macar vesta de blugi si tricoul cu mineca scurta nu il tradeaza ca n-ar fi de prin partile astea. Poate doar accentul: „Unii spun ca am accent frantuzesc, altii rusesc, si unii imi vorbesc direct in araba”. Soferii de taxi sint cei care ii dau de furca cu araba.

Dar nu-i place sa conduca, si lipsa mijloacelor de transport in comun il indeamna sa dea si el citiva dirhami unuia dintre cei doua mii de taximetristi ai Abu Dhabi-ului, capitala Emiratelor. „E ieftin; mai greu e sa prinzi unul liber. Dimineata imi ia mai mult sa prind un taxi decit sa merg pe jos pina la serviciu”. Dar asta face parte din „drama” vietii de zi cu zi: de unde sa iei un taxi, intre ce ore sint inchise magazinele si care sint regulile musulmane care trebuie respectate: „In timpul Ramadanului te aresteaza pe strada daca fumezi, mesteci guma sau bei apa inainte de apus. E dat prin lege. Oricum nu sint impuse foarte multe lucruri. Traiesti cum vrei tu, atita timp cit nu jignesti pe nimeni. Si o privire poate jigni aici pe cineva. Nu ai de unde sa stii de unde este si ce obiceiuri are”.

In cei sapte ani de cind Marcel si-a incercat norocul in Emiratele Arabe, a avut timp sa le invete pe toate. Spune ca n-ar fi plecat de acasa la 40 de ani daca nu avea de intretinut o familie cu doi copii, dar ajuns acolo si-a dat seama ca „trebuia s-o fac mai devreme. Din ’90 trebuia sa plec”, asa cum alti amici au reusit. Unul dintre ei i-a gasit un loc la firma la care lucra, si din acel moment i-a fost usor sa jongleze cu ofertele de munca: „Trebuie sa fii mereu deschis spre lucruri noi. Si sa cauti angajatori care sa te aprecieze la adevarata valoare”. Mai greu i-a fost sa-si faca cunostinte in acest oras strain, dar spune ca „primul lucru pe care l-am facut cind am ajuns aici a fost sa intreb unde mai sint rom=ni in orasul asta. Mi s-a spus «Vezi ca ala lucreaza acolo, ala dincolo» si tot asa”.

Obstacole si bariere

In ciuda diversitatii culturale, el considera ca „nu se poate trece peste bariera continentelor. Nu am auzit niciodata de asiatici care sa se imprieteneasca cu europeni sau arabi, decit in cazuri speciale. La locul de munca e altceva; eu lucrez, de exemplu, cu oameni din 22 de tari. Acolo pina si pakistanezii sint nevoiti sa coopereze cu indienii sau alte natii care se afla in disputa de generatii intregi”. Aceasta bariera este mai evidenta in cazul localnicilor, care sint deosebit de reticenti: „Tin foarte mult la intimitate. Nu cunosc nici un caz in care un localnic sa fi invitat europeni acasa, sa-i cunoasca familia”.

Insa chiar si atunci cind e vorba de români, lui Marcel nu-i este intotdeauna usor sa mentina contactul cu amicii sai: „Toti sint veniti aici la munca. Ori stau aici un an si apoi pleaca in alta parte, ori sint foarte ocupati cu slujba… Te vezi cu ei odata la citeva luni. Dar asta e normal, asa se intimpla aici”. Multi dintre cei care vin aici sa lucreze considera acest loc doar ca pe o solutie temporara. Fie gasesc salarii mai bune la alte companii, fie incearca sa o ia de la capat intr-o alta tara. Inlocuitori se gasesc intotdeauna, iar asta creste competitivitatea pietei. „E nevoie de un efort ca sa tin pasul cu tinerii. Deocamdata, inca mai fac fata si inca mai au nevoie de mine, ca expert. Dar am 47 de ani si, chiar daca eu ma stradui, ei pot sa spuna «E prea batr=n!». Si in curind chiar am sa fiu. Chiar si asa, nu stiu cit o sa mai lucrez aici. Vreau sa ma duc undeva mai aproape de Europa, mai aproape de casa”.

„Aici nu-mi este frica”

Si Ica a schimbat Onestiul pe Abu Dhabi in urma cu opt ani. Din dorinta de a-i oferi baietelului ei, Robert, o viata mai buna, s-a angajat chelnerita intr-un local, carind halbe, cani, pahare pe tavile de plastic chiar zece ore pe zi. Dupa ce l-a cunoscut pe Ben, din Marea Britanie, s-au casatorit si locuiesc in suburbii ca orice familie obisnuita. „Aveam 46 de kile. Ma lua vintul pe sus”, isi aminteste ea in timp ce-i taie lui Robert m=ncarea in farfurie, iar el ii rinjeste in semn de multumire din spatele ochelarilor cu Spider-Man. Intre timp ea a renuntat la slujba de chelnerita si chiar si-a facut curajul sa se apuce de facultate la 29 de ani. Si Ben z=mbeste. Nu intelege o boaba din ceea ce spune sotia lui in limba materna, dar stie ca „daca vorbeste in rom=na e nervoasa. Atunci o evit… suna infricosator”.

Alte motive de ingrijorare nu are fiindca, spune el, rata criminalitatii e foarte scazuta, datorita nu numai pedepselor aspre, ci si riscului de a pierde viza de munca. Iar sentimentul de siguranta le confirma ca nu au facut o alegere proasta cind au decis sa ramina in Emirate: „Aici nu-mi este frica sa merg singura pe strada la ora trei dimineata. Nu-mi incui niciodata masina peste noapte si nici usa de la casa”. Si ei s-au lovit de problema izolarii de restul lumii, mai ales de cind locuiesc in suburbie, dar se straduiesc sa ramina prieteni cu cei care pot. Insa viata in Golful aflat in plina explozie economica presupune o schimbare continua, iar asta nu le prea permite sa se ataseze de ceea ce-i inconjoara: „Locuiesc de juma’ de an in casa asta si n-am apucat sa plantez o floare”, spune Ica uitindu-se cu dezamagire la curtea arida. „Dar nu merita; am semnat contractul de inchiriere numai pentru un an. La vara expira si daca proprietarul se hotaraste sa umfle pretul, ne mutam in alta parte. Asa am patit si cu ultima locuinta si am zis ca decit sa dam mult pe un apartament mic in centru, mai bine stam intr-o casa mare cu aceiasi bani”. Difuzoarele moscheii din apropiere rasuna una dintre cele cinci chemari la rugaciune pe care muezinul trebuie sa le faca intr-o zi. „De fiecare data am locuit fix linga moschei. Dar nu ne deranjeaza; omul isi face datoria”.

Acasa, dar nu pentru mult

S-au adaptat usor la viata in Golf, chiar daca departarea de casa si de familie si-a pus la un moment dat amprenta asupra lor: „Cam odata la doi ani fac cite o criza in care spun ca nu ma mai intereseaza, eu plec de aici, las totul in urma si gata! Dar te obisnuiesti cu timpul. Chiar si asa, in singuratate. Te iei cu treaba de prin casa, cu serviciul si uiti. Iti intra in obisnuinta la un moment dat. Trebuie sa te obisnuiesti”.

Lipsa taxelor si impozitelor a fost cea care i-a imbiat sa mai stea aici citiva ani. Mincarea, benzina, imbracamintea si orice alte produse sint mai ieftine in comparatie cu alte tari, iar salariul, platit in functie de nationalitate, le permite sa faca si doua calatorii pe an p=na acasa, la parinti. Cu toate acestea, armonia impusa de seicul Zayed, fondatorul Emiratelor, cel a carui poza oamenii, nostalgici, o agata in toate magazinele si alimentarele de la colt, risca sa fie perturbata. „Zayed era foarte iubit de popor. El a dat tuturor pamint si bani, a adus investitori straini si a facut din tara asta ceea ce este. Dar cind a murit acum doi ani, nu le-a lasat nici un fel de mostenire celor doi fii. De atunci fiecare dintre ei incearca sa-si traga cit de mult poate. Am auzit ca vor sa bage taxe si aici. Daca baga taxe, noi plecam. Taxe pot sa platesc si acasa”.

Anca MATCOVSCHI

„Externi” fara  drept la replica

Intr-o tara in care marea majoritate a locuitorilor sint imigranti, deosebirea „localnicilor” de „externi” a devenit un subiect vital. Cea mai vizibila diferenta se realizeaza prin imbracaminte: barbatii poarta camasi lungi, de obicei albe, si batice prinse pe cap cu doua inele negre. Culoarea si imprimeul baticului difera de la o familie la alta. Tot familia decide daca femeile isi vor acoperi fata, basmaua de pe cap si abaya, vesmintul foarte lung, ambele negre, fiind totusi obligatorii, indiferent cit de moderne sunt hainele purtate dedesubtul acestora. Diferentele mai semnificative sunt insa, spre exemplu, dreptul la proprietate a imobiliarelor, pe care un „extern” il poate avea doar dupa ce a inchiriat terenul timp de 99 de ani. Fiind un stat cu intindere mica, imobiliarele sunt adesea un criteriu important in aranjarea casatoriilor. Acesta este singurul mod prin care cineva poate obtine cetatenie, astfel incit casatoriile in sine au devenit o problema. Numarul mare de femei „externe” care doresc sa se marite cu barbati localnici, au determinat statul sa dea o lege prin care prima sotie a unui localnic trebuie sa fie de origine araba. Cu toate acestea, cetatenia este obtinuta.