Femeia care-a învățat să zboare
Povești fără timbru 24 ianuarie 2010 Niciun comentariu la Femeia care-a învățat să zboare 4„Așa mi-o dat Dumnezeu. El n-are nici o vină”, oftează Mona. Se uită încruntată la copilul care doarme pe patul din bucătăria mică. „El n-are nici o vină. Nici eu n-am”, și se duce să-l trezească. Azi a vrut să și-l ia de pe cap. Și pe el și „pe toată lumea” odată cu „povara mică”. Dar copilul n-a vrut să stea locului, la vecina Monei, cu care bîrfește uneori la gard. „E alintat. Numa’ după mine se ține. Nu se poate. N-o să se facă nimic în viață”. Gîndul ăsta nu-i dă pace de ceva vreme. Se teme să nu ajungă rău, „ca mine”.
Acum patru ani, pe cînd avea doar 13, a rămas gravidă cu bărbatul care vindea cauciucuri cu taică-su, în bazar. „N-am știut prea bine ce am. Îmi era rău și greață, de nu mă putea ține pe picioare”. Ține minte și acum chipul doctorului care i-a spus tremurînd că e prea tîrziu pentru avort. „M-o dus la bazar mămica și o cumpărat o cadă. O pus-o după grajd și mi-o zis așa: «Dacă ai fost proastă, proastă să rămîi. Cînd îți vine sorocu’ te bagi aici și taci. Nu cumva să urli»”. A născut două luni mai tîrziu, în spatele casei, ajutată de două vecine.
Blestemul, o povață
Mă privește senin. Nu tresare, nu suspină. Doar oftează uneori și înjură în pumn. Apoi își face cruce și spune încet „iartă-mă Doamne”. Crede că păcatele i-au fost deja iertate toate, „că nu mi-am dat copilul, de asta”. S-a dus cu băiatul la spital cînd avea trei luni, și atunci asistenta a luat-o deoparte și a sfătuit-o să renunțe la el, fără să facă mare vîlvă. „M-am dus acasă plîngînd că mi-am lăsat copilul la spital și că trebuie să-l ia o familie, că nu mai e al meu”. A doua zi de dimineață s-a întors la maternitate și a luat copilul firav acasa. N-a apucat să calce bine pragul, că maică-sa i-a și spus ca n-are de gînd să-l crească. „Am învățat să cînt, să cos, să cîrpesc. De toate”.
Mona rîde și îmi povestește cîte a pățit cu Andrei, „cînd era mic tare”. Într-o noapte s-a dus în dormitorul maică-sii și i-a zis să-l vegheze că ea ar vrea să iasă la discoteca din sat. „Nu stau mai mult de o oră”, dar a ajuns în curte abia în zori. „Am văzut ușa deschisă și mi-o înghețat inima”. Copilul ei de un an jumătate stătea culcat în cotețul porcului, lipit cu spatele de scroafa cu pui abia fătați. Atunci a spus că e ultima oară cînd îl scapă din ochi. Cîteva zile mai tîrziu a plecat în vizită la o vecină, să-i ducă niște lapte și clătite. „Păcatele mele… Cînd am intrat în casă și l-am văzut pe ăsta mic că să să bea din canistra de unde făceam săpun. Acolo țineam sodă… Ferească Domnu’”. S-a speriat atît de tare încît a hotărît să ia copilul peste tot pe unde mergea. „La o școală unde eram femeie de serviciu, în vizite, la bazar, la piață”. Numai în biserică nu intra cu el, de rușine. Se strecura pe poartă seara, cînd știa că preotul nu o vede. „M-o batjocorit odată la spovedanie. Vai ce mi-o făcut. M-o aflat tot satu’ că umblu aiurea”.
Fuga de ocară
Patru ani au trecut „ca orele”. S-a mutat departe de casa mamei, „să nu mă mai ocărască nimeni”. A plecat cu un bărbat pe care nu-l iubea defel. I-a făcut un copil și l-a rugat să plece la muncă în Italia, pe șantier, ca să se descurce mai bine. „Da’ el o zis că nu pleacă pînă nu îl înțărc și pe ăla mic. Uite așa o mîncat mămăligă de la două luni. Ce să-i fac?”. Cu banii primiți a cumpărat o vacă, un porc și zece găini. S-a așezat la casa ei și și-a așteptat bărbatul să se întoarcă și să o ceară de nevastă. Dar de la el a primit doar o scrisoare în care spunea că el se însoară acolo, cu o italiancă bogată. „N-am plîns. M-am pus așa o noapte și m-am gîndit că trebuie să-i cresc copilul lui și pe al meu. Și m-am apucat de țesut și de vîndut cuverturi și lapte”.
Astă vară s-a procopsit și cu cei doi copii ai vecinei de vizavi. „Mi i-a lăsat mie cît e ea plecată la muncă. Îi țin și pe ei. Îmi trimite bani mai mulți decît ar fi nevoie. Așa e aici între noi. Ne lăsăm copiii unele la altele. Ne ajutăm între noi”, îmi spune zîmbind. Crede că nu s-ar fi descurcat fără bărbatul care a părăsit-o și fără femeile din sat. Cînd rămîne singură citește cărți de povești, ca să aibă ce le spune la culcare. Numai uneori îi fug gîndurile aiurea. „N-am timp să mă gîndesc”, îmi șoptește și mă invită la masă. „Unde e loc de atîtea guri mai e loc de una”, rîde Mona.
Se trage mai lîngă sobă și uită puțin de mine. „Știi ce e frumos cînd ai copii? Că-i vezi cum cresc așa mari și frumoși. Și te gîndești că e al tău, că l-ai făcut tu. Și mai e ceva… Nu ai nevoie de nimeni ca să-i crești. Cresc singuri nu trebe să le pui apă”.
Adriana ZĂVOI
Adaugă un comentariu