Grija purtată pe frontul de luptă

„Dacă l-aș fi crescut la fel cum am fost eu învațată sau la fel cum îi învăț pe ceilalți copii ai mei, nu ar fi ajuns să fie militar tocmai în Kosovo”, spune doamna învățătoare Elena cu un zîmbet de copil care îi inundă întreaga față. În pauza dintre ore este tot între copii, discutînd cu ei lecțiile pe care le învață acasă. „Ia spune tu, ce-ți mai face pisoiul ăla negru pe care ți l-am dat?”, o întreabă pe furiș pe o fată mărunțică și blondă care stă cu mîinile împreunate pe catedră.

„L-am încurajat și la liceu să meargă acolo unde se simte el bine, indiferent de distanță.” Și mai mult, nu ar fi acceptat ideea că nu poate fi atît mamă cît și tată pentru un băiat care de mic a fost la fel de cuminte ca și o fată.

De 20 de ani de cînd învață copiii să numere și să picteze litere, i-au trecut prin fața ochilor generații de oameni „care acum sînt mari, deja au copiii lor sau sînt plecați pe departe”. Chiar dacă și băiatul său i-a fost elev, cu generația lui spune că s-a purtat puțin mai deosebit, însă fără a fi părtinitoare. „Și mama mi-a fost învățătoare și îmi amintesc că am greșit prin clasa I la o înmulțire, țin și acum minte că era 4×4=16, iar eu nu știam rezultatul. La școală m-a lăsat, nu mi-a zis nimic, însă acasă m-a pus să repet pînă nu mai știam de mine”, spu­ne acum amuzantă doamna Elena, amintindu-și de acea fe­ti­ță care atunci era plîngăcioasă și fricoasă.

Cu Teo al ei spune că s-a purtat diferit pentru că nu voia să îi insufle aceeași sensibilitate pe care ea o avea deja și cu care s-a luptat de-a lungul anilor ca să o învingă. „Pe cei de la școală mi-am dorit să îi învăț să fie ca mine, să simtă altfel printr-un desen sau printr-un cîntec, însă acasă, fiind doar eu cu el vroiam să nu ne tragem reciproc în aceleași stări. De aceea l-am încurajat și la liceu să meargă acolo unde se simte el bine, indiferent de distanță.” Și mai mult, nu ar fi acceptat ideea că nu poate fi atît mamă cît și tată pentru un băiat care de mic a fost la fel de cuminte ca și o fată.

Mai aproape, de două ori pe an

De aceea, chiar dacă și l-ar fi dorit cît mai aproape, a acceptat să urmeze Liceul Militar din Cîmpulung Moldo­ve­nesc și mai apoi, să plece ca militar într-o misiune în Kosovo. Din pozele pe care le poartă mereu cu ea, zîmbește un băr­bat în toată firea, de 25 de ani, însă cu o figură inocentă, de copil cu păr crețuliu și blond. La fel ca al mamei sale a cărei vîrstă nu se cunoaște nici măcar prin gesturile micuțe pe care le fa­ce.

Dacă ar fi să adune zilele din anul acesta în care a stat îm­preună cu el, cu siguranță nu i-ar ieși nici măcar jumătate din 365 pentru că misiunile fiului său durează și șase luni de zile, însă atunci cînd este acasă cei doi nu mai sînt mamă și fiu, sînt asemenea unor buni prieteni și frați. „Partea bună e că vine cîteva zile de Crăciun și de Paște, atunci altfel mă bucur să aud pași prin casă, cînd știu că sînt ai săi și nu doar ai mei”, explică imitînd în aer diferența dintre cele două tipuri de pași.

Ceea ce nu i-a lipsit vreodată au fost rîsetele de copii, fi­ind mereu înconjurată de cel puțin zece care sar mereu din bancă cu cîte o întrebare pe care nu ar pune-o în timpul orelor. „În­să pe copilul tău trebuie să știi să ți-l apropii atît cît să nu îi faci rău nici lui și nici ție. Pentru că adevărata iubire între mamă și fiu este cea care trăiește și la 700 de kilometri de­părtare”. Doar au rămas numai cîteva luni pînă la ur­mătorul Paște.