Hai-hui cu Norvegia la glezna

Trecuse cam o luna. In McDonalds-ul din Alesund l-am intrebat pe Harold de muzee. Era un batrin cum il vazusem pe Mefistofel prin ecranizarile la Faust, cu o casa de 30 de camere, ticsite de picturi. “Nu sta nimeni aici”, mi-a spus. “Doar uneori, se mai intorc unii sau altii”. Aparate de ras si tigari stinse pe jumatate anuntau insa intoarcerea calda a “unora sau altora”. Era gol si flamind de oameni. La trei luni de pitrocit x-uri in calendar, m-am apucat sa gatesc. Mao m-a vazut in bucatarie, a oprit masina si s-a catarat pe scara de incendiu pina in balcon. A luptat in genocidul din Ruanda, a intrat in Securitate si a plecat din Africa sa fie liber. Singur si plin de el insusi, se credea suficient si realizat. La patru luni de hibernat am plecat in nordul Norvegiei, in slalom printre herolzi si mao-izi – poli ficsi pentu “ce-se-alege de omul singur”.

Boschetar de croaziera

Vintul tulbura orice iscodire. E clar. Noptile nu se petrec linga fiord. Kristiansund se deschide mai ceva decit Cartierul Rosu olandez, intru extaz voaiorist. Nici o fereastra nu poarta draperii, doar broderii atirnate voluptos, cit sa nu acopere nimic din privelistea dinauntru. Eu si Cristina plecasem romaneste, cu capul in traista, din Volda. Cumparasem bilete de tren din Trondheim spre Bodo, primul oras din Cercul Polar. Voiam sa vad elani. In Moa, de unde trebuia sa iau urmatorul autobuz, era ceata si eu ma zgiiam autist la tinara blonda care isi intindea guma pe deget si nu voia sa-mi vinda un bilet spre Trondheim. “In seara asta, nu mai circula nimic”. “Trebuie. Dimineata la sapte imi pleaca trenul.” Am respirat adinc cind, in loc sa simpatizeze cu drama mea, s-a intors sa vorbeasca cu un viking autentic. “Cel mai apropiat oras?” “Kristiansund.” Acum, cu speranta condamnatului, ma fitii pe doc, adulmecind un miracol. O nava de croaziera o sa apara la miezul noptii. Ma imbarc pe Miss Polarys. Imi infring raul de mare, ca sa ma zgiiesc la expozitii de monede, de cutite si de portelanuri. La sase sint in Trondheim. La sase seara, in Bodo. E intuneric si trist, ca un oras industrial. Hotelurile nu inchiriaza camere pentru o noapte. Receptionerii rinjesc: “Da’ ce fel de femei ar vrea o camera doar pentru o noapte?! Noi nu primim genul asta…” Chiar asa! Cu singele ridicat in obraji, dind vina pe frig, imi fac pariul: mizez pe oameni, daca nu cistig, atunci n-am decit sa indur inghetul polar.

Polul minus

Ca un incepator intr-ale boschetariei, aleg prima data ce-i mai familiar: inspectez  panoplia de baruri non-stop. Gasesc unul  deschis pina la doua. De  la masa de alaturi ma intreaba cineva ce fac. Rafic e din Libia. Gasise aici azil politic si acum e profesor de engleza la un liceu. Dupa 18 ani, inca nu s-a adaptat. Vorbim de colonizare, de colonismul psihologic si ma uit pe furis in ochii lui. Imi aminteste de cineva. N-apuc sa-mi invirt amintirile, ca se asaza la masa  doua matahale de barbati care-si trintesc berile si incep sa vorbeasca in norvegiana. Cu un supraomenesc efort de concentrare reusesc sa biiguiesc ca unu-i jurnalist si unu-i pescar. Gesticuleaza violent si asteapta raspunsuri. Mao ma avertizase si practic ma tirise intr-un club ca sa ma convinga. “Norvegienii nu-si vorbesc in timpul saptaminii. Doar muncesc. Numai cind ies intr-un bar se imbata. Femeile, cel mai tare. E simplu”, mi-a spus, “vin, beau  si pleaca cu oricare acasa. A doua zi alunga necunoscutul cu care s-au trezit in pat”. Cind am protestat, Mao s-a uitat la mine cinic: “asta e ritualul social pe aici. Nu pricepi?”. Nu l-am crezut. Acum, deja intrasem intr-un banc absurd. Cei doi adunau ca hirciogii pahare si se stropseau in norvegiana, invitind cu ris gros si ochi holbati. Numai cind unul dintre ei s-a ridicat in toata infatisarea lui fioroasa de doi metri, a sunat gongul. Matahala a fost pusa la punct de Rafic, cel de un metru jumatate. Cu degetul aratator ridicat ofensiv, Rafic repeta “stop”, ca unui elefant  pe care voia sa-l dreseze. Dupa 11 reprize de “stop”, imensul pescar s-a asezat cu miinile in poala si privirea in pamint. N-a durat mult. Cind Rafic a inceput sa ma asigure ca-i pot cere orice si matahala facea semne prin aer ca naufragiatii peste care trece elicopterul fara sa-i vada, mi s-a inclestat mina pe-o sticla, prevazator si mi-am croit drum spre frigul de afara.

Polul plus

Mi-am adus aminte de cine-mi amintea Rafic. De Harold. Avea acelasi dor disperat de oameni si aceeasi goliciune prin care ar fi dat orice, numai sa-i fie cineva in preajma, fie si cumparat. Am gasit al doilea bar, deschis pina la cinci. La masa din fundul barului voiam sa pitrocesc drumuri departe de Norvegia prea lung nocturna. S-au aprins lumininile. Urma sa-mi intre in nari dimineata cea de niciodata-iarna, sa ma invirt prin oras si sa fug inapoi in Trondheim, cind s-a asezat la masa  Amy, cu un palton de secol al XVII-lea. “O sa fiu sincer cu tine!”, mi-a spus. Deja credeam ca vreau sa fiu mintita politicos, cind Amy a continuat: “Eu n-am nimic cu romanii. Is de treaba. Dar Ceausescul vostru a fost o catastrofa, pe bune”. Fiu de ambasador, se scolise in Italia si Grecia. Avea 12 ani cind a izbucnit razboiul civil in Somalia  si familia sa a fost ucisa. A incercat sa fuga pe o pluta improvizata. Se uita in gol si vocea lui se incolaceste in ritmul negru, accentuind mereu cuvintul din mijlocul propozitiei. A stat pe pluta aia opt zile fara apa si fara hrana. A ajuns apoi in Cairo, cu o femeie si un copil. In Austria a fost “homeless” zece zile. Voia sa termine cu evadatul de pretutindeni. Sa se aseze. Asa ca a fost sef de promotie la Universitatea din Bodo. Acum lucreaza in Primarie, are “bani si putere”. Stie numai prin contrast ca acum e fericit, fiindca e asezat la casa lui, iar, inainte de asta, nu era fericit. Amy pare o aparitie a lui Mao, cu acelasi accent vag patetic, cu aceeasi incredere de paria care in sfirsit si-a gasit un loc inauntrul cetatii. Singur, cu tincul lui de patru ani, imi povesteste despre cele “patru femei norvegiene linga care am incercat sa ramin”. Inutil. E negru in mijlocul celui mai blond popor. Am jucat fotbal cu o sticla goala in piata acoperita in care am asteptat dimineata.

Decalogul inversat

Din drumul spre Bodo mi-au ramas elanii vazuti pe geamul trenului. In sud, lipsa luminii se sarbatoreste ca la noi, cu lumini colorate si cintece in miez de strada. Intreb haotic si des de camere de inchiriat. Politia, preotul de la catedrala si Info Turist mi-au indicat candid doar cele mai scumpe hoteluri. Ma opresc la intrarea unui magazin si ma holbez hipnotic la ochii nerealist de verzi ai unui norvegian care-si savureaza nicotina. Il intreb si pe el. Marius imi spune sa astept putin, dupa care pornim in cautarea unui prieten pierdut printre cumparaturi. Il gasim ingropat in pungi cu haine. Plecam la o cafea.

Amindoi fusesera traficanti de droguri. Marius isi ispasise pedeapsa si acum vrea sa lucreze cu pustii dependenti. Ronnie e inca instalat confortabil dupa gratii. Se prezinta cu voluptate drept criminal. Vorbeste putin  si se rusineaza ca are tendinte “umaniste”. “Am calatorit peste tot. in Polonia, Canada, Austria, Franta. Criminalii sint oamenii cei mai deschisi la minte de pretutindeni”, incearca o explicatie dupa ce o suna pe sora lui, ca sa-i ceara adapost pentru straini. Nu pierd momentul cind Marius iese afara, pentru alta tigara. Stam in lumina calda a unui reflector si-l bat la cap cu romantisme despre fraternitatea dealer-ilor. E incruntat. Recunoaste ca e ciudat sa stie ce-a mincat fiecare la micul dejun, sa stie cine de cine s-a indragostit, dar intimitatile astea n-au nici o urma de prietenie. “In cel mai bun caz, daca intru in inchisoare, ma pot plati ca sa tac in legatura cu altii”. Se uita la mine aproape cu mila. “Vad eu unde o sa dorm, la un prieten, ca am doar un pat. Poti sta la mine.” Intre timp a venit insa Charlotte, sora lui Ronnie. Isi impatureste si ea tacticos o tigara. O insotim afara. Eu si Cristina ne lasam toate lucrurile in cafenea. “Nu le luati cu voi?”. “Nu. Ni s-a zis ca-n Norvegia nu se fura”. O pufneste risul.

Ronnie si-a prelungit ora de hoinareala in afara puscariei. “Aici, inchisoarea e o mare gluma!”, ii diminuez drastic drama de a fi inchis. Despre prima perioada de detentie, cind nu putea iesi, nu are de spus decit ca “era cumplit de plictisitor. N-aveam voie internet si telefon, da’ toata lumea avea”. Acum, in ultimii patru ani, li se cumpara haine, sint platiti cu doi euro pe ora, daca vor altceva, chiar fineturi branduite, se duc, fac o lista si a doua zi, Mama-Puscarie le cumpara pe toate. Li se platesc studiile universitare si au limita de intors dupa gratii – zece seara. Admiterea? Trafic de droguri sau crima. Pentru abuz de minori nu se dau mai mult de cinci luni. Ronnie are o grija de imaginea sa de baiat rau. Numai cind zimbeste, i se lumineaza fata si ochii, ca unui copil. Glumeste ca “asta e noul meu Eu”, cind ii arunc in fata ca m-a ajutat tocmai el, dintre atitia onorabili. “Intr-adevar, pe aici, trebuie sa fii un criminal, ca sa ajuti. Norvegia e cea mai falsa tara”, il completeaza Charlotte.

Uz de fals

S-a facut ora 22.00. Ronnie inca mai explica in calcule complicate despre fibre. S-a transformat intr-un maniac al controlului. Nu vrea sa mai riste nimic, nici cu mincarea, nici cu drogurile. Marijuana pare cea mai buna afacere. Drogurile care-ti exalta adrenalina duc la clienti violenti care nu platesc decit in urma schingiuirii. Dar trebuie sa plece. Peste doua zile o sa vizitez inchisoarea, sa-mi iau ramas bun. In tornade de sarcasm iscate de Ronnie, Charlotte pune in cuptor o nesanatoasa pizza. “Imi zic oamenii ca-s fericita ca traiesc in tara asta si habar n-au ce inseamna”. Cu presa, Norvegia pica din nou. “Sint doua mari ziare, de stinga si de dreapta. Demonizeaza strainii si atit. E cenzura cenzurii, ca, de! Norvegienii is bravi si inteligenti. Strainii is prosti. Porcarii!” Charlotte e una dintre cele doua femei pescari din Norvegia. A fost in larg pe furtuna; in miros de peste mort a petrecut citiva ani. A fost pescar atit cit sa-si cistige respectul, sa-i faca “pe toti pescarii aia care-mi aminteau ca locul meu e in cabina, rasturnata” sa o salute normal, pe strada. Acum, poate pescui cind vrea, dar prefera rujul si parfumul in locul docului murdar cu solzi de peste.

“Aici, barbatii is niste neciopliti. “Misca-ti fundul linga mine” inseamna pentru ei a fi tandru”. Imi povesteste despre asta pentru ca urmeaza sa mergem la o petrecere cu prietenii ei si…sa nu ne speriem.  Aici, imi spune “”tirfa” sau “curva” sint cuvinte pentru oricine. “Hei, tirfo, adu-mi un pahar de apa”, e o chestie normala”. Inghit in sec. Am fost la petrecere. Primul lucru care mi-a fost cerut e sa traduc in romaneste a fost “cum zici la “sint o curva”?”. Nu m-am uitat crucis. Numai inchisoarea de-a doua zi arata ca o casuta din povesti, cu broderii in geamuri, beculete colorate si oameni de zapada de jur imprejur. Printre ei,  se plimba motanul obez al puscariei. Se invirtea in cerc de cite ori voia sa-si prinda coada sa si-o spele. Era prea gras pentru asta.

Oana OLARIU (NORVEGIA)