Hercule își călește mușchii la Rădăuți

Radu Cîrdei zice că aerul este de vină. „Pe aici sînt mai mulți oameni vînjoși”. Altfel nu are cum să își explice de ce tocmai în micul oraș din Suceava sînt cei mai mulți campioni naționali la skandenberg. Împreună cu Dorin Tofănescu au reușit să atragă atenția tuturor din lumea sportului, în cîteva luni de cînd au început să participe la competițiile locale. Au cîștigat campionatul național și au participat la europenele din Bulgaria și mondiala din Portovillo, Italia. Printre cursurile la facultate și locul de muncă, cei doi tineri își antrenează zilnic brațele în sălile de forță. Pentru cîteva secunde, cît poate dura un meci, trebuie să se pregătească luni bune și să mănînce sănătos.

„Eram cei mai puternici din ge­ne­­rația noastră, din oraș, cu toții e­ram într-o singură clasă. Parcă ne-a cu­les pe toți și Dumnezeu ne-a pus a­colo”, povestește amuzat Radu Cîr­­­dei. Nu-i dai 21 de ani. E bine fă­­cut, iar bra­țele puternice îi tră­dează pa­si­u­nea pentru acest sport. În schimb, îl dă de gol simplitatea modestia cu ca­re vorbește, și pla­nu­rile de viitor pe care mi le în­drugă fără să tragă nici o gură de aer. Radu a transformat pa­siunea pe ca­­re a avut-o încă din cla­sele generale, într-un mod de via­ță.

„Aveam colegi foarte puternici la skandenberg în școală și le-am zis că o dată am să-i înving. Am în­ceput să mă antrenez cum știam eu, nu ri­di­cam decît greutăți. La mine în oraș nu puteam să fac decît ce vedeam la al­ții. Am studiat ce și cum trebuie să mă­­nînc și am reușit să ridic, prima oa­­­ră, 20 de kilograme. După un timp, i-am învins”, spune mîndru Ra­­­du. În școala unde a învățat, toți băieții erau a­trași de acest sport, iar cei mai buni de­ve­neau și cei mai populari din micul oraș. Dar pe el nu l-a mul­ț­umit nu­mai asta. Prefera să se an­tre­neze mult și să renunțe la ie­și­rile în oraș.

Forța din spatele casei

De steroizi sau suplimente ali­men­tare nici să nu audă. „Mai de­gra­bă mănînc un vițel decît să iau pas­ti­le”. Crede că totul ține de ge­netic și de munca pe care o depui. Forța o capeți de la părinți, „contează foarte mult, dacă mama ta ți-a dat, timp de nouă luni, laptele natural”, iar muș­chii apar în funcție de cît de des mergi la sală.

De la micile partide pe care le juca în curtea casei sale, tînărul a ajuns să participe la concursurile spe­cializate. Primul a fost acum un an, în vara lui 2008. Nici nu a plecat bi­ne din Rădăuți că a și reușit să ob­ți­nă titlul de vice campion na­țional la ti­neret, la Cupa Vîlcea. La în­­c­e­pu­tul acestui an a mers în Suceava, un­de a concurat împotriva unora care a­veau și cîte 120 de ki­lograme. Asta nu­mai pentru că el cîntărea puțin pes­te 80. „Puteam să dau jos trei kilograme, însă am preferat să mă bat cu cei mai puternici. Vroiam eu să îmi văd limitele”, povestește sportivul. A­tunci a ieșit pe al patrulea loc.

Kilogramul face diferența

Știe că fiecare meci este important, iar după fiecare braț pe care-l trîn­teș­te la pămînt, mai află cîte un secret al acestui sport. De la exercițiile pe care le făcea în cartier, cînd avea timp liber, acum se concentrează numai a­su­pra acestui sport. L-a încîntat că nu mulți co­legi au ajuns la competiții și că au a­bandonat skandenbergul în fața ba­calaureatului. Dar el nu v­oia să ră­mî­nă un absolvent de liceu și atît. Tre­bu­­ia să ajungă cel mai bun din țară. Iar pentru as­ta, s-a an­tre­nat mai bine de un an ju­mătate.

Îmi spune încruntat că „o partidă poate dura de la o secundă, pînă la opt minute întregi de încordare musculară, care pot răni ju­că­torii”. Dar cel mai grav accident al său nu avea să fie la skandenberg, ci la fotbal. Și-a fracturat mîna stîngă, iar din cauza as­ta a trebuit să „joace” numai cu dreapta, la Cam­pio­natul Național din vară. S-a dus la competiție cu Do­rin, un prieten din Rădăuți. „La categoria de 90 de kilograme era un adversar care-l învingea mereu pe colegul meu și întotdeauna lua locul doi. Am venit eu la concurs, iar pri­e­tenul meu doar mă știa de cînd e­ram mic și mă întreba dacă am e­mo­ții, cum mă simt. Cînd a văzut că l-am dat jos pe Ghiță, toți din sală s-au ridicat și au început să întrebe «dar cine este ăsta?». Toți s-au mi­rat a­tunci”, povestește a­mu­zat. A­ceastă sur­priză l-a trimis pe Radu la Cam­pio­natul Mon­di­al de la Por­tovillo din Italia.

Un viitor plin de mușchi

Pînă în momentul acela, a lu­crat mai mult independent, iar un mare a­­­jutor l-a primit din partea repre­ze­n­tan­ților clubului sportiv Nord A­re­na, care l-au chemat în echipa lor. Ei au fost cei care l-au ajutat să mear­gă mai departe, la competițiile din I­ta­li­a. Era primul concurs de o a­se­me­nea amploare la care participase și, cu toate că a luat locul 26, spune că a fost una din cele mai importante experiențe de pînă acum. „Nu știam la ce să mă aștept, eram foarte curios să văd cum este. Singurul lucru sigur e­ra că acolo vor veni cei mai puternici oameni din lume și vor fi cei mai valoroși sportivi”, își aduce a­min­te Radu. Nici nu s-a îmbogățit peste noap­­te și nici nu a lăsat Rădăuțiul pen­tru capitală, cîștigurile sînt mai mult mo­rale și recunoaște, printre vorbele spu­se, că luptă mai mult pentru pă­rin­ții săi. Pentru el, este și un fel de a le mulțumi „pentru că am primit o educație foarte bună din partea lor”.

Devenit de acum senior printre mem­brii clubului, tînărul a început să pregătească copiii pentru acest sport. Se uită amuzat la el și este fe­ri­cit că îi este urmat exemplul și că, în final, skandenbergul este din ce în ce mai popular. „La noi și în Europa sportul este nou, însă în America sau Ru­sia el are deja o tradiție”. L-a zărit de­ja pe Adrian Laurus, campionul de la juniori care i-a adus clubului locul șapte la acela și campionat mon­dial.

Aer proaspăt, de oraș

Prieten la cataramă și la compe­ti­ții cu Radu, Dorin Tofănescu i-a fost mereu aproape. Ambii au mers pe acela și drum. „Dacă unii băieți mer­geau la fotbal, noi mergeam la antrenamentele de skandenberg. A în­ceput ca un hobby, dar a ajuns o per­formanță”, mărturisește Dorin. Min­gea a fost înlocuită cu masa și șu­tul cu pumnul încordat, iar toate ac­tivitățile li se desfășurau în jurul an­trenamentelor.

La rîndul său surprins de re­ușită, Do­rin și-a făcut intrarea în această bran­șă prin locul întîi cîș­tigat la Cam­pionatul Național din acest an. Nu ști­a cum va fi, mai a­les că a par­ti­ci­pat numai la competiții re­gio­nale, în glu­mă, încearcă să își motiveze suc­ce­sul prin vorbele prietenului său: „o fi de la ae­rul de aici, din Rădăuți”.

Următorul pas l-a făcut la Cam­­­pio­­natele Europene din Bul­garia, din această vară. Acolo a re­ușit să ob­țină locul 12 la brațul stîng și lo­cul cinci la brațul drept. Împreună cu Radu s-au făcut remarcați printre cei 1500 de concurenț veniți din toa­tă lumea la Por­tovillo, pentru Cam­pionatul Mon­dial. El a ajuns pe lo­cul 11, iar Radu pe 25, dar nici gînd de descurajare. Sînt siguri că în cu­rînd „vom vedea podiumul”.

La masa rotundă, cu ­pumnul încordat

Dorin este în al treilea an la Fa­cultatea de Construcții de la U­­ni­versitatea „Gheorghe Asa­chi” din Iași și spune că vrea să con­tinue pe această „filieră”. Știe că nu poate fa­ce o carieră pentru restul vieți din acest sport și ar vrea să meargă mai de­parte cu studiile. Radu, însă, a fă­cut din acest sport un mod de a trăi: „În primii doi ani am mai renunțat la facultate pentru sport. Dar acum nu mai pot, mai merg la sală, însă nu cred că am să pot face skandenberg o viață”, spu­ne Dorin.

Aproape în fiecare zi merge să se an­treneze, dar nu trage decît de fia­re. Singurele persoane cu care mai poate exerseza acest sport sînt tot în o­rașul sucevean, acasă. Numai acolo are ocazia de a se întîlni cu amicii lui, la o partidă de skandenberg.

Începutul de drum este unul bun pentru cei doi rădăuțeni. Or mai fi avînd ei de lucrat, fie la mușchi, fie la planuri de viitor, dar deocamdată nu văd nici un obstacol. Pentru Radu și Dorin, skandenbergul le-a transformat un vis din copilărie într-un hobby care i-a maturizat.

George GURESCU