Iașul, prins între lumi

Din autobuzele marcate drept „curse speciale” se scurg șiroaie de oameni care, atunci cînd coboară în stația ce dă spre Piața Unirii, încep să calce mai apăsat, își reglează vocile și se afundă în mulțimea de persoane prezente care parcă deja îi așteaptă. Fiecare individ e urmărit cu privirea de un altul, iar pînă să-și găsească locul din care să scandeze alături de ceilalți, oamenii se opresc la fiecare gard de fier care îngrădește intrările în Piața Unirii, acum transformată parcă într-un țarc în care cei de din afară nu pot intra.

Jandarmii stau drepți, lipsiți de orice urmă de expresie. În fața lor, cu fețele schimonosite de furie, se proptesc femei și bărbați care trag de garduri înjurînd printre dinți sau punînd tot felul de întrebări. „De ce nu mă lași, mă, să trec? De ce nu mă lași? Că dacă ne punem toți de-aici pe tine te călcăm în picioare și tot trecem!”, scuipă printre dinți o femeie încruntîndu-se. Făcînd înconjurul pieței, e ușor să-ți dai seama că ăsta e sentimentul predominant. Atunci cînd prin mijlocul protestatarilor trec oameni organizați în rînduri uniforme, huiduielile se răspîndesc în cîteva secunde, iar cei aduși de PSD înaintează ținînd capetele în pămînt și ascunzîndu-și privirile de ceilați, care le strigă în față: „slugilor!”.

Protestatarii flutură steaguri, iar cei mai tineri se urcă unul în spatele altuia pentru a ridica, cît mai sus posibil, pancartele pe care sînt scrijelite diverse mesaje deja cunoscute: „Dragnea la închisoare, nu la guvernare!” sau „Make Jilava great again!”. Toneta la care se vînd de obicei biletele pentru transport în comun este transformată și ea într-o platformă pentru cîțiva studenți care, suflînd în vuvuzele și aclamînd odată cu întreaga mulțime, speră parcă să se facă auziți mai bine. Nu-i aude însă nimeni ajuns după cordonul uman format din jandarmi, căci cele două rînduri de garduri colorate și dubele îi țin la distanță de cei din mijlocul pieței.

„Ne vindeți țara pentru 100 de lei!”

Sursa foto: Tudor Ghioc

După fiecare ocol al locului în care este amplasată scena pe care va urca Liviu Dragnea, președintele PSD, îți dai seama că furia oamenilor e din ce în ce mai greu de controlat. Mulți dintre ei renunță la pancarte, iar protestul se îndepărtează, cu fiecare discurs spus pe scenă, de unul pașnic. Se adună mulțimi compacte de oameni la punctele de acces folosite de persoanele aduse de PSD din Bacău, Piatra Neamț sau Botoșani, iar toate nemulțumirile sînt vărsate asupra celor care, deja osteniți, cară pancarte pe care stă scris numele comunelor din care vin. „Niște javre sînteți toți, țiganilor! Ne vindeți țara pentru 100 de lei, împuțiților! Luați de-aici dacă de asta aveți nevoie!”, urlă un bărbat la persoanele care trec, tîrîndu-și parcă picioarele unul în spatele celuilalt. Din cînd în cînd, cei care ajung de cealaltă parte a gardurilor le răspund protestatarilor, le arată și ei degetele mijlocii sau se apleacă după bacnotele de un leu aruncate cu scîrbă de cei care-i huiduie. Sînt împinși, huliți și li se dă peste degete atunci cînd, neștiutori, întind mîinile după banii care le sînt întinși cu aroganță.

Pentru că par să nu-și poată vărsa furia direct asupra lui Dragnea, cei care-au venit să se împotrivească și să-și arate nemulțumirile față de ceea ce se întîmplă au ajuns să-și verse toți nervii asupra vîrstincilor în care au aruncat continuu cu monede sau bacnote de un leu, unii îndemîndu-și copiii spre același gest. „Ia tatie, îi vrei? I-ai vrea nu? Marș, mă, de-aici!”, îi spune un adolescent cu ochelari unui bătrîn căruia îi fug ochii după banii din mîna tînărului care rîde copios.

În alte colțuri, cei mai „inventivi”, înlocuiesc banii cu ulei, făină sau găleți și stau pe poziții pînă la terminarea mitingului cînd, așteptîndu-i pe oamenii aduși de PSD la ieșirile din piață, îi aplaudă și murdăresc de ulei și făină. În mijlocul lor, un tînăr înalt, proptit în fața tuturor, îndeamnă fiecare așa-zis susținător PSD să aibă grijă ce votează, însă vocea-i este acoperită cu totul de cei care nu se mai opresc din hulit.

Muzică înlocuiește discursurile, iar protestatarii își fac și ei, la final, loc în piața care a rămas pustie. Pancartele împrăștiate pe ciment sînt sfîșiate cu furie în bucăți cît mai mici, iar cei rămași pun monopol pe spațiul în care pînă atunci intrarea le fusese interzisă. În stradă, autocarele rămîn pentru scurt timp cu ușile deschise, așteptînd ca cei pe care i-au adus să-și ocupe locurile.

Atunci cînd decid că sînt gata de plecare, se îndepărtează unul după altul, lăsîndu-i în urma lor pe cei care s-au pierdut de grup. Debusolat, un bărbat încearcă să-i oprească, dar șoferii trec nepăsători pe lîngă el. „Am venit cu ei, da’ mi-a fost greu să-i găsesc cînd trebuia să plecăm; și-acuma ce fac? Nu oprește niciunu’, mamă. Cum m-oi întoarce, nu știu!”, spune bărbatul încercînd încă o dată să oprească un autobuz cu număr de Bacău.