În așteptarea ciorbei, cu sufletul pe masă
Povești fără timbru 5 aprilie 2011 Niciun comentariu la În așteptarea ciorbei, cu sufletul pe masă 5În cămara pe care-o țin în suflet „asistații social ai Iașului”, stau clădite cîteva kilograme de orez, făină, ulei și pîine. Le-ar da pe toate însă pentru mîncarea caldă pe care-o primesc, de două ori pe zi, la Cantina de Ajutor Social din Iași. În schimbul rației duse, în blide, spre locurile pe care le numesc „acasă”, își varsă cîte-un pic din viața lor celor care mînuiesc polonicele. Ei îi ascultă, îi consolează și păstrează fragmente din poveștile fiecăruia, ca bucățile unui puzzle frînt. I-ar ajuta pe toți care le calcă pragul, însă, la Cantina de Ajutor Social din Iași mănîncă gratuit doar cei care au cîți bani trebuie.
În spatele Mitropoliei, în zilele de primăvară, micile cisterne verzi dansează alene. Se încolonează ca un șir de furnici către o mică adîncitură, între o benzinărie și o clădire albă, ponosită, unde se alimentează cu apă ca să spele străzile. În jurul lor stau plicitisiți o mînă de oameni care își poartă averea vieții în sacoșe de rafie. Pe ei nu îi mai impresionează spectacolul coloșilor. De cînd a dat căldura, cisternele se adună acolo în fiecare zi în jurul prînzului. La fel și ei. Unii le văd de ani de zile, au învățat șoferii și îi salută scurt din cap pe cei care așteaptă-ncărcătura. De partea celălaltă, de multe ori nu primesc însă vreun răspuns.
Pensia cu 5 lei prea mare
Este vineri, ora 11. La Cantina de Ajutor Social din Iași, lumea se strînge de pe acum, deși mîncarea se dă abia peste două ore și jumătate. Dintre micile cisterne verzi, tanti Maria îmi zîmbește mecanic. Se uită bine la mine, de parcă m-ar cunoaște, apoi ridică din umeri și începe să vorbească. „Soțul meu e handicapat și acum stă și el să vadă dacă îi dă ceva de mîncare. Am fost și în Păcurari undeva, dar acolo trebuia să le dăm bani, aici vreau să văd dacă îi dă, maică, pe pensia de handicapat. Are probleme cu mintea, n-are frate, soră, mamă, tată, numai pe mine mă mai are”. Ea a rămas paznic la cele trei sacoșe în care își duc avuția, asupra cărora stă, gîrbovită, și zîmbește celor din jur. Nici dînsa nu știe de ce este veselă, nici dacă e veselă cu adevărat, pentru că tocmai a fost mutată din adăposturile Primăriei din Păcurari. „M-o mutat mamă din Păcurari, acolo era la bloc. Au venit la Poliție cum n-am văzut niciodată. M-o mutat în Podu de Piatră, dar și acolo mi-o tăiat căldura, apa, mi-o lăsat numai o baie rotundă mică. E și mai rău”, spune aceasta ridicînd din nou din umeri, parcă a nepăsare.
În urma problemelor sale, soțul ei, care așteaptă legănîndu-se la coadă, primește o pensie de 130 de lei. Cu 5 lei mai mult decît ar avea nevoie ca să poată mînca gratuit la cantină, reprezentînd venitul minim garantat sau ajutorul social. Cînd îi va veni rîndul, va afla că, pentru a lua cele trei feluri pe zi acasă, două la prînz și unul seara, trebuie să plătească 30% din leafa cu care trăiește atît el, cît și soția sa. Pentru că are pensia prea mare. „N-ai ce face, aici ne cere milioane, dincolo milioane, de unde să aibă el atîția bani?” și tanti Maria începe să se plimbe, cu pași micuți, în jurul celorlalți care așteaptă scurgerea timpului.
Fără bătaie la banchet
Rusu Livia este directoarea cantinei de mai bine de zece ani și prin mîna ei a trecut hrana pentru sute dintre oamenii nevoiași ai Iașului. Ca să ajungi în micul birou care îi este sediu, trebuie să treci printr-un amalgam de coridoare, slab luminate, cu birouri despărțite de geamuri de-un stat de om, de sticlă și plastic. Prima senzație pe care o ai este că ai intrat într-un abator. Însă, micul birou în care-și are sediul directoarea e primitor și deschis oricînd, pentru toți cei care vin să le asculte cineva necazurile și să le dea o vorbă bună, dar mai ales „în fiecare vineri, pentru că atunci dăm hrană rece pentru sîmbătă și duminică. Iar eu stau în cameră cu fetele și dau și eu pentru că sînt puțini salariați și nu fac față oamenii și atunci dau hrană rece și discut cu ei orice problemă am eu sau au ei”. Pe femeie au prins-o anii 50 din viață cu părul înălbit timpuriu, stînd creț, ridicat deasupra capului, și cu riduri grele de-a lungul frunții. Îmi spune resemnată că dacă ar depinde de ei, ar da de mîncare la toată lumea, însă fondurile din ce în ce mai mici care se scurg dinspre bugetul Primăriei locale nu le dă voie să ofere decît 170 de porții pe zi și acelea doar celor care „beneficiază de venitul minim garantat pe o persoană. Ei au gratuit. Cei care nu au nici un venit nu pot mînca la cantină. Pot veni copiii din familiile celor care sînt cu venitul minim garantat, studenții pînă la 26 de ani care învață și vin din astfel de familii. Pensionarii, persoanele cu handicap care au pensii de invaliditate mai mari de 125 de lei, trebuie să plătească”.
Doamna Livia vorbește apăsat, oprindu-se după fiecare cuvînt. În cei zece ani pe care i-a petrecut în spatele biroului de directoare a întîlnit mulți oameni și toți au rămas aproape de ea. „Vin la mine cu tot felul de probleme: că i-au bătut soțul și i-a alungat de acasă, că au bărbatul bolnav, că un copil a fugit de la școală, că unul l-o luat politia. Tot felul de necazuri au și ei dar n-au cu cine sta de vorbă și mă întreabă pe mine «ce să fac?», «cum să fac?». Niciodată nu zic că nu am timp.” Își aduce aminte și acum de cazul uneia dintre puținele studente care venea regulat la cantină. Aceasta locuia în căminul M2 din Podul de Piatră, dat de Primărie ca adăpost social, alături de mama ei, căreia problemele cu băutura i-au adus și probleme psihice. „Fetița a terminat Facultatea de Agronomie la secția Horticultură dar totuși, cu toate problemele mamei sale, ea nu a părăsit-o. A stat în cantină pînă a terminat facultatea și m-a impresionat că a vrut să facă altceva, să iasă din mediul ăla. Și să o ia pe mama ei cu ea.”
Tînerei însă nu i-a fost ușor. Mulți dintre ceilalți locatari ai căminului M2 profitau de problemele pe care le avea mama sa cu băutura și, periodic, îi spărgeau ușa, o băteau, și îi furau pensia și toate lucrurile de valoare din casă și ea nu ținea minte nimic. Iar cînd a venit sfîrșitul ultimului an de facultate, fata nu avea bani nici pentru medicamentele mamei sale, nici pentru a-și lua haine curate cu care să meargă la banchet. „Mi-a zis că îi dă o colegă o fustă și o bluziță mică, iar eu i-am zis să vină să mi le arate și mie. Cînd am văzut cu ce voia să meargă m-am hotărît să-i iau eu o rochițică cu un bolero și niște chestii acolo și, cînd a auzit, a fost foarte încîntată. Nu știu dacă ați trăit vreodată un sentiment din ăsta așa, în care așa te apucă niște emoții cînd vezi că tu faci așa o bucurie. Parcă pe spate ți se întîmplă ceva.” Femeia din fața mea a început să-și șteargă încet lacrimile care se strîngeau în pungile făcute de colțurile ochiului. Pe studentă nu a mai văzut-o mult timp după aceea. Știe doar că a reușit, cu greu, să se mute din căminul acela cu mama ei într-o garsonieră, dată tot de către stat. Apoi a plecat în Italia, să lucreze ca femeie de serviciu pentru că, în țară, „nu a reușit să facă nimic cu diploma de horticultor”.
Spălatul pe mîini, după anotimp
Deși sînt mulți cei cu care viața nu a fost blîndă, nici aceștia din urmă nu au încercat să facă ceva. Iar căminul M2 este un focar al celor care, în suferința lor, distrug totul din jur. „Avem și noi șase camere cu asistați de-ai noștri acolo dar, din cîte am înțeles, Primăria vrea să îi evacueze sau i-a evacuat deja”, își aduce aminte directoarea. Problema evacuaților este aceea că ei s-au trezit proprietari ai camerelor în care locuiesc și nu acceptă să fie mutați în alte locuri de către Primărie fără a fi plătiți. „Căminul acela este un hol pe o parte și pe alta, cu un grup sanitar comun pe capătul celălalt al holului din care au distrus tot: chiuvete, veceuri tot, tot. Unde era veceul au făcut o ladă de gunoi, unde pun toate reziduurile sau le aruncă pe geam. Este total insalubru. Le-am spus că ar trebui să faceți cruce-n patru părți și să-i multumiți lui Dumnezeu dacă vă dă în altă parte”.
Chiar dacă problema căminului din Podul de Piatră este una complicată, mulți dintre cei care ar avea nevoie de o locuință nici nu ajung acolo, ci rămîn în stradă. Iar ajutorul deseori nu vine de la stat, ci vine de la alții care sînt exact ca ei. Doamna Livia își aduce aminte de cazul unui cuplu, soț și soție, în care singura persoană care lucra în familie era femeia. Și aceasta din urmă a suferit un accident cerebral la muncă, „era șamponieră cîndva. Și au dat-o afară din serviciu fără să îi dea pensie medicală. Cei patru copii pe care îi avea au zis că «las’ că vă ținem la noi pe rînd și hai să vindem apartamentul». Le-au vîndut casa, i-au ținut o săptămînă unul, o săptămînă altul și după care i-au scos în stradă și le-au zis că nu vă mai putem ține. I-au găsit o asistată de-a noastră zgribuliți de frig, că era prin noiembrie, și i-a luat la dînsa, care și ea stătea acolo claie peste grămadă cu nora, cu fiu, cu nepoți.”
Suferința celor doi nu s-a oprit însă acolo. Nu au putut rămîne mult cu cea care i-a luat de pe străzi și s-a oferit altcineva ca, în schimbul pensiei amîndurora, să îi ia acasă și să îi țină acolo să aibă grijă de ei. Aceasta nu voia însă să le mai plătească mîncarea de la cantină. „«Da’ ce, le fac eu de mîncare» mi-a zis la un moment dat. I-am zis înapoi că trimit poliția la ea acasă dacă nu vine și le aduce de mîncare. Dar ei mai sînt cum sînt”, și directoarea inspiră adînc, strîngîndu-și fața într-un grimasă de neputință. Pentru mulți dintre cei care ajung să locuiască pe străzi sau în căminele-adăpost, igiena personală este adesea un lux: „l-a ajutat odată cineva pe șofer să schimbe o roată și i-a zis «hai să-ți dau niște apă să te speli pe mîini». Era toamnă. «Nu acuma că e frig, la primăvară». Nu-i poate lua oricine în casă în condițiile astea”, și directoarea oftează. E din nou vineri, e aproape ora servirii mesei și se duce să își ia șorțul și să le ajute pe cele trei femei care au rămas la bucătărie după restructurări: o bucătăreasă și două muncitoare necalificate. Pe spinarea lor se face cele cîteva zeci de mii de sarmale care se dau credincioșilor de Sfînta Parascheva, la o masă așezată pe terenul de sport care se întinde vizavi de cantină.
În mîinile tatălui
Cînd se dă mîncarea, la intrare rămîne doar asistenta socială. Pralea Raluca Mihaela a terminat facultatea acum 10 ani și de atunci este responsabilă cu „hîrțogăraia”. Ea a văzut cum, de cînd a venit criza, pînă și „boschetarii au suferit. Ei trebuie să dovedească lunar venitul prin cupoane de pensii. Dacă în anii trecuți mai întîrziau o lună două, de vreo doi ani sînt cu ele la zi”. În setarele din biroul ei, pentru fiecare om care primește mîncare de la cantină există alte zece dosare în așteptare, doar în ultimele luni adunîndu-se 170 de cereri care așteaptă să se elibereze locuri. Dar asta nu le împiedică pe „fetele de la bucătărie” să mai întindă „cîte o farfurie de borș dacă azi, spre exemplu, trebuia să dăm 160 de porții și vreo doi nu au venit să le ia”, spune aceasta, cu o urmă de mîndrie în glas.
În îmbulzeala de la poartă sînt și oameni care așteaptă, cu capul plecat, să își umple blidele. Stau rușinați, nu ridică ochii din pămînt, nu se uită la ce primesc, ci doar îndeasă în sacoșe și se întorc acasă. Mihaela i-a văzut cum vin și pleacă de ani de zile și le-a făcut anchetele sociale aproape tuturor celor de la rînd. „Dacă nu se trezește vreun deștept s-o închidă, cantina n-o s-o ducă bine dacă nu-ți întinde, cine are bani, o mînă de ajutor. Măcar o mîncare caldă să le dăm. În rest, ce-o vrea Dumnezeu și Nichita sau Băsescu.”
Cătălin HOPULELE
Adaugă un comentariu