În lipsa unui pastor, Mînăstirea Tanacu își exorcizează trecutul

La Tanacu, lumea trăiește într-o sacralitate scăldată în misticism. Deși au trecut ani de cînd părintele Daniel Corogeanu a fost închis, oamenii încă mai bat, spășiți, drumul de pe buza pădurii spre poarta lăcașului de cult, așteptîndu-se să-l găsească acolo pe călugărul cu barba roșie atîrnîndu-i pînă la țărînă. În satele dimprejurul mînăstirii Tanacu sînt femei și bărbați pe care îi leagă de lăcaș mai mult decît rugăciunile de duminică. Sînt cei care au fost acolo de cînd a început să se scrie istoria locului și care au cărat lemnele, lutul și balega care țin și astăzi împreună pereții paraclisului. „Dacă ar veni mîine, pe brînci m-aș tîrî și tot m-aș duce să-l văd”, spune cu vocea tremurată Aneta Dărăscu. Pe părintele care alunga dracii și boala din oameni l-au găsit în mijlocul cîmpului, în fața unei icoane și cu un acoperiș încropit deasupra capului prin care, pe alocuri, trecea soarele. „Veniți și ajutați-mă să fac o mînăstire”, le-a spus acesta. Și au venit, de atunci, în fiecare duminică, de aproape zece ani de zile.

Mînăstirea Tanacu stă semeață pe cea mai înaltă colină dintre satele Be­nești, Tanacu, Moara Domnească, De­leni și Munteni, în inima ju­de­țu­lui Vaslui. De fapt, i se spune Tanacu „doar pentru că, undeva demult, în ad­ministrația comunei era și terenul a­ce­la. Dar nu ține direct de sat”, îmi po­ves­tește bărbatul la vreo 50 de ani, solid, cu față blîndă, care a fost primar în 2005, cînd părintele și măicuțele de la lăcașul de cult au fost arestați pentru că ar fi omorît-o pe tînăra măicuță Irina< Cornici. Ferește abil gropile de pe cei opt kilometri de asfalt care leagă Tanacu de șoseaua de la Vaslui la Iași și-mi spune, zîmbind, că știe drumul pe de rost. Își aduce aminte că în 2005 a pri­mit un telefon de la Consiliul Ju­de­țean de la Vaslui: „«Ce-ați făcut, măi, acolo? Vezi ai grijă că vine Tatulici cu elicopterul la tine.» Eram bulversat, habar n-aveam ce se întîmplase. Am dat telefon la una dintre măi­cu­țe­le care erau acolo și am întrebat-o ce s-a întîmplat, pentru că aveam teren în zonă și mai vorbeam cu ea. Mi-a zis că totul e bine, dar m-am trezit în zi­ua aia cu toată lumea la ușa mea”. A af­lat și el de la televizor că părintele Da­ni­el, la care a mers la rîndul său de multe ori, era acuzat de omor. Vorbește încet, își calculează cuvintele, dar nu-și premeditează discursul. „Din Tanacu n-o să mai găsiți oameni care merg la mî­năstire. Nici înainte nu mergeau mulți, dar de cînd a plecat părintele nici fe­me­ile care făceau drumul înainte nu mai merg acum”, îmi spune acesta. O spu­ne ca pe-o sentință, era inevitabil, și în ochii săi, ca după plecarea părin­te­lui Daniel, lumea să nu se mai îndrepte spre mînăstirea din inima pădurii. Izbava ploii

Nici cele două măicuțe care erau din Moara Domnească și din Deleni nu s-au întors în locurile unde au cres­cut după ce au fost eliberate. S-au sta­bilit în Huși, orașul a cărui episcopie le-a caterisit, împreună cu părintele și cu încă două măicuțe, și le-a luat drep­tul pentru totdeauna de a sluji în vreun lăcaș al Bisericii Ortodoxe Române.

Din Tanacu pînă în Benești, ca­se­le sărăcăcioase stau ascunse în ve­ge­tația care le-a invadat curtea. Cum oamenii sînt plecați la muncile cîm­pu­lui, satul pare aproape părăsit, vîn­tul ridicînd în rotocoale mici praful care s-a strîns la marginea șoselei. Dru­mul spre mînăstire se rupe de la asfaltul găurit și urcă alene pe dealul din spa­tele magazinului din sat, de unde moș Vasile și-a cumpărat o scrumbie și un pahar de suc rece. „Mergeam la bise­rică în fiecare săptămînă și n-aveam loc să-mi las calul să se-așeze de cîte mașini erau. Pe părinte l-am cunoscut, acuma nu știu dacă el a făcut ce-a fă­cut, dar oamenii din sat l-au iubit. Doar l-au ajutat atîția să-și construiască mî­năstirea”, îmi spune bătrînul zîm­bind. Își amintește că lăcașul de cult era ca­să pentru mulți dintre oamenii din sat, dar acum, chiar și cei care „l-au iubit pe părinte ca pe un tată” nu își mai arată fețele din spatele gardurilor, fiindu-le frică să nu fie batjocoriți de vecini. În­cet, oamenii s-au îndepărtat unii pe al­ții de mînăstire.

Bătrînul își apleacă privirea spre drumul din față, rămînînd cu ochii a­țin­tiți asupra cîmpului plin cu oameni ca­re-și izbeau sapele în pămîntul uscat. „A fost atît de cald, dacă ar da Dom­nul acum o ploaie, ar fi mană cerească, ar da colțul cerealele”, spune moș Va­si­le în timp ce ridică ostentativ nasul în sus, vrînd parcă să tragă în el tot aerul din­spre văzduh. „Nu, nu azi”, zice bă­trî­nul și se întoarce la mine zîmbind.

M-a lăsat la poarta Mariei Dă­răs­cu, una dintre femeile care, în urmă cu zece, ani, l-au găsit pe părintele Da­niel Corogeanu pe locul în care se află astăzi construită mînăstirea. Acesta stă­tea în genunchi în fața unei icoane înal­te cît el, cu o scîndură la spate și două care se-mbinau într-un acoperiș prin ca­re ploaia îi uda nestingherită veș­mîn­tul. Se ruga.

Căruțe de lemn, balegă și covoare

„Era devreme după amiază”, po­vestește femeia, frămîntîndu-și mîi­ni­le bătătorite în poală. „Veneam de la prășit cu băiatul meu și cu soțul care a murit și le-am spus «hai, duceți-vă și îl ajutați oleacă», pentru că umbla cu niște tălpici și cu rochia aceea în mînă prin glod pînă la genunchi, să­ra­cul. Parcă îl văd și acum”. Doam­na Maria rîde. Îmi spune că n-o face prea des, nici cu bărbatul de care s-a legat în urmă cu vreo cinci ani. Vorbește șoptit, printre suspine, de parcă fie­ca­re cuvînt rostit i-ar arde limba. „Mi-o face Dumnezeu parte, dar cît am mun­cit eu acolo… Erau puse leațuri pe peretele acela așa, curmeziș, și bă­gam lut și balegă prin toate găurile acelea și pe podea tot așa. Eram eu și niște femei din satele dimprejur. Din­tre cei care s-au strîns acolo, șase dor­meau la mine, făceam mîncare și în fiecare seară îi culcam acolo, în grajdul ace­la”, și femeia întinde mîna spre un fînar înalt din spatele bucătăriei de vară.

De cînd s-au decis oamenii din sa­tele din jur să-l ajute pe părinte să con­struiască mînăstirea, doamna Maria a fost în pădure și a adus căruțe pline cu lemn și a cumpărat împreună cu să­tenii teracotă să facă sobele pentru că se apropia iarna. Cînd a fost gata paraclisul, tot oamenii din sat împreună cu părintele au pus mînă de la mî­nă și au cumpărat perdele, covoare și toate lucrurile de care mai era trebu­in­ță. Cît lucrau însă la paraclis, pă­rin­te­le dormea „într-un pătuc de un me­tru și puțin, cu un așternut, și mai era și un băiețel cu dînsul și dormeau acolo. Le-a dat cineva un purcel, le-a dat caș, le-a dat vin și aveau o gaură săpată în pă­mînt la marginea pădurii unde era ră­coare. Era un debil pe aici zicea că e paznic de pădure, a fost și-a furat purceii, ce păsări mai avea, ca­șul și vi­nul”. Maria Dărăscu în­ce­pe aproape să țipe. Își dă singură seama și se por­nește să vorbească în șoaptă de una sin­gură, repede, indescifrabil. Și, după cîteva zeci de secunde de pau­ză, îmi zice, aproape plîngînd, „dacă i-o dat drumul și vrea să vină la noi eu îl iau în brațe și îl aduc acasă”.

De teama călărețului

Înainte ca părintele Daniel Co­ro­gea­nu să fie acuzat că l-a ascuns pe diavol printre straiele bisericești și că i-a luat viața tinerei măicuțe Irina, oa­menii spun că a avut o viziune. Era într-o noapte în care vîntul făcea co­pa­cii din pădurea cu care se-mpresoară mînăstirea să freamăte. Pă­rin­te­le se trezise din cauza zgomotului și a au­zit un ropot de copite venind înspre poarta așezămîntului. S-a dus cu un opaiț și a deschis-o, lăsînd vîntul să-i spulbere barba lungă și roșie. De par­tea cealaltă, un călăreț stătea mîndru în șa și îl privea sfidător. „Vino-ncoa la mine să-ți smulg barba aceea”, i-a spus fantasma călugărului. Preotul a închis poarta mînăstirii și s-a trezit.

Le-a îndemnat pe femei „să facă rugăciuni”, că semn bun ăsta nu e, dar să nu-și facă griji pentru el. „Însă atunci s-a întîmplat ceva, erau mulți care îl înjurau că a făcut mînăstirea, căutau să-l bată de nici nu mai dădea drumul la poartă decît la oameni pe ca­re îi cunoștea. Îmi spunea atunci «fa­ceți rugăciuni că nu era nimeni». Dar ăla era diavolul. Și după ce a făcut el rugăciune, nu a mai apărut nimica, dar de acolo a pornit toată răutatea ace­ea de s-a cuprins cu ea locul acela”, își amintește doamna Maria Dărăs­cu, în timp ce dă din cap, prinsă într-o tran­să a amintirilor. Scapă din mînă cana cu care mi-a adus apă rece din casă și aceasta îi cade pe papuc, rostogolindu-se apoi spre marginea curții, un­de aveau găinile apă. Femeia se uită mi­ra­tă la mine, neînțelegînd ce tocmai s-a-ntîmplat, se repede după cană și pleacă înapoi în casă, „să o spăl, să fie curată, să putem bea apă”. Di­nă­un­tru se întoarce mai răvășită decît a in­trat și se uită lung la mine, aș­tep­tîn­du-se parcă să mă prezint iar.

Era iarnă cînd le-a povestit pă­rin­tele femeilor ce-a visat, cînd doamna Maria și cumnata ei Aneta Dărăscu încercau să străbată nămeții cu căruța pentru a duce de mîncare celor ră­mași înzăpeziți la mînăstire. „Măicuțele nici nu voiau să mă lase să intru, așa le-a spus părintele, să nu intre nimeni pî­nă nu dă el voie. Și am stat în frig pînă a venit părintele și ne-a luat înăuntru, a primit mîncarea și ne-a povestit ce a văzut”, își amintește Maria Dărăscu, bîntuită la rîndu-i de aceeași privire pierdută.

Femeia crede în „harul părin­țe­lu­lui” pentru că a fost și ea bolnavă și, la rîn­dul ei, a apelat la rugăciunile lui. „Și încă cît de bolnavă am fost, mă rog la Dumnezeu să nu fie nici cel mai aprig dușman al meu. Am stat prin spital, n-am înțeles nimic, nu puteam să fac nimic, nici eu nici doctorii și uite cum mi-a făcut aista. M-a făcut bine. Mai aveam și o nepoțică care nu putea să vorbească și doctorii nu știau ce să îi facă. Am dus-o cu mine de cîteva ori, pe ea și pe fratele ei Andrei, și a doua oară cînd am fost acolo părintele i-a spus «Măi Andrei, să îi spui mamei tale să o ducă de nouă ori la ru­gă­ciuni»”, îmi zice răstit femeia spunînd că, as­tăzi, fata vorbește fără nici o proble­mă, chiar dacă pe ea o evită. Bom­bă­neș­te de cei șapte ani de acasă și pleacă în­ă­un­tru de unde o strigase bărbatul.

După ce a fost gata paraclisul, erau nopți în care femeile care au muncit în sat mergeau și dormeau acolo ca să stea la slujbele de cu seara și de a do­ua zi dimineața. „A fost frumos, așa frumos cum nu o să mai fie niciodată. Pă­rintele a avut credință mare, har mare. Să știți că preot de-acela mai rar. Dacă aud că o venit mă duc la el, stau în genunchi și îi pup picioarele”, îmi spune doamna Maria din poartă, în timp ce mă îndrumă către casa cumna­tei sale. Îmi strigă în urmă că, după ea, totul ar fi fost mult mai simplu dacă nu o lua pe Irina de la spital a doua oară „dar n-a fost vina preo­țe­lu­lui, maica din Deleni a vrut să o adu­că la biserică să o facă măicuță, pînă și fratele fetei a semnat că nu e nebună numai să o aducă. Părintele a spus nu, dar pînă la urmă a cedat. Asta n-a vrut s-o zică nimeni, toți strigau doar că pă­rintele e un criminal. De asta eu acu­ma nu vreau să merg. N-am nimic cu călugării de acolo, dar dacă vine al meu merg zi și noapte, altfel nu”.

Femeia cu privirea regală

Ulițele satului Benești sînt în­gus­te și invadate și ele, precum gospo­dă­ri­i­le, de vegetație. Casele sînt învelite de tăcere, singurele sunete care răzbat din­spre micile străduțe sînt cele lăsate de gălețile care se aruncă zgomotos spre fundul fîntînilor. Pe-aceste ulițe m-a urmărit doamna Irina de cînd am ieșit de pe poarta albastră a Mariei Dă­răs­cu. Cu pașii mici și cu un braț de lem­ne pe care l-a cules în drumul dinspre stația de microbuz spre casă, femeia venită de la Vaslui a schimbat două vorbe cu doamna Maria cînd m-a văzut plecînd de la dînsa. Rătăcindu-mă pe ulițele înguste, doamna Irina se a­propie de mine, mă întreabă dacă o caut pe Aneta, cumnata Mariei din deal și se oferă să mă conducă pînă la ea la poartă. După prima cotitură, mă oprește lîngă gard, ridică bățul ame­nin­țător și-mi spune, aproape țipînd, „am fost și eu la părinte. Am pus și eu de la mine și am lucrat cu mîna mea la mînăstire. Slujbele or fi fost ele fru­moase, dar nu cred că părintele ăsta a fost cu totul și cu totul curat. Eu nu spun mai multe, nu e locul meu și nu ma interesează dacă sînteți cu unul sau cu altul”, și îmi aruncă o privire is­co­di­toare pe care o simt pînă în spatele capului. „Eu atît vă spun: cît a chinuit săraca fată, cît a suferit! Dacă Dum­nezeu a pus sufletul în cineva, cum poți tu, cu mintea limpede, să-l iei și apoi să spună oa­me­nii că nu s-a în­tîm­plat nimic.” Nu așteaptă să-i răs­pund, îmi spune că e vecina Anetei și că mă repede pînă la ea la poartă „da­că nu e plecată la prășit”.

Pe doamna Aneta am prins-o pe picior de plecare, venise doar puțin la amiază să bea o cană cu apă și să mă­nîn­ce un colț de pîine. E o femeie de 71 de ani, mică, aplecată de spate cu ochi regali, unul de culoare verde și unul albastru, care atunci cînd zîm­beș­te, par că își schimbă culorile între ei. Și cînd am întrebat-o de părinte, chi­pul i s-a strîns într-un zîmbet trist și ochii au început să-i lucească. „Cînd am auzit că a venit un călugăr să facă mî­năs­tire în pădure ne-am dus și noi să vedem, împreună cu cîteva femei din sat, într-o duminică. Era sub cerul liber cu trei scînduri în jur și cu icoana în față. De atunci am mers mereu, am să­rit cu cățel, cu purcel fiecare cum a putut, am tencuit, am dat cu balegă, am fetuit, am dat cu var, încet încet”, spune femeia cu o mîndrie ascunsă de sfială. A fost una dintre cele mai bucuroase femei din sat cînd a auzit că cineva vrea să facă o mînăstire pe deal lîngă ea. Mereu, cînd auzea ve­ci­nele care, pensionate, plecau în turul locașurilor de cult din Moldova, ea se întrista. „Am patru copii, am teren de muncit, bărbatul meu a fost mereu cu băutura și țigările și eu n-am fost niciodată la o mînăstire. Dar acuma a dat Dumnezeu și s-a făcut lîngă mi­ne, am zis că măcar aici să mă duc cît oi mai putea, cît oi mai trăi”.

Își aduce aminte cum veneau cîte 20 de mașini la părinte în fiecare du­mi­nică și cum se aliniau în fața-i „băr­bați bine, la costum, de la orașe”, pe care îi întreba mereu ce le fac copiii, sau mamele, „sau alte rude. Pe toți i-a ajutat, dar n-am să o uit niciodată pe femeia aceea din Deleni parcă, care a venit o lună de zile, duminică de du­minică, zvîrcolindu-se, la mînăs­ti­re”. Oamenii crezuseră că femeia era bolnavă, dar cînd pastilele nu și-au făcut nici un efect, au dus-o la mînăstirea de pe deal la părintele Daniel. „Știți cum citea rugăciunile? Știți cum făcea fe­me­ia aia? Cum făcea, răgea, țipa, o țineau femeile care, cum puteau și părintele îi făcea Sfînta Cruce pe cap de două ori și a treia oară se potolea, nu mai țipa, nu mai zbiera. Mereu cînd începea să citească blestemul lui Sfîn­tul Vasile pentru diavol, Doamne ce era!”. Însă nu doar rugăciunile pă­rin­te­lui au adus-o duminică de duminică la mînăstire. Aceasta își aduce amin­te că, de fiecare dată, la fiecare praznic sau slujbă de pomenire, încerca să îi la­se cîte un ban, dar călugărul nu a vrut niciodată să ia. „Îi spuneam, ia părinte de aici, să ai și matale ce mîn­ca, să ai pentru biserică, dar nu a vrut niciodată să primească de la noi ni­mic. Și mereu cînd mergeam nu ne lăsa să plecăm pînă nu ne dădea de mîncare, el și măicuțele care au venit acolo”.

Cînd a văzut că preotul a fost ri­dicat „de oamenii ăia cu măști” a mers după el la Vaslui de fiecare dată cînd avea proces. Și nu a fost singură. Îmi spune mîndră că s-au strîns zeci de oa­meni, „gîrlă eram, puhoi. Vă spun pe cinste, mergea preotul înainte și noi după dînsul și era garda care ne respin­gea, dar noi nu ne dădeam la o parte. A fost și o femeie care a spus la tribunal în față la toată lumea: «copilul meu s-a îndreptat de mîna părintelui. De ce l-ați închis? Nu puteam să stau în ca­să de ce boală avea și acum e bi­ne. De ce nu îi dați drumul?»”.

Se uită în lungul casei despre ca­re mi-a spus la început că a sfințit-o chiar părintele cu alaiul său de maici. Își mișcă buzele de parcă ar număra ceva, apoi se uită, blînd, fără resentiment, din nou, la mine. „Știți că la pro­ces n-a deschis gura? Ce să se apere, a spus doar că nu e vinovat, că el voia să facă bine, și atît.”

Mînăstirea de pe colină

Din locul unde are doamna Ane­ta casa, satul pare un labirint. Fi­eca­re drum urcă agale pe o culme și se co­boară spre mijlocul satului, unde tronează trei cumpăne de 15 metri înălțime, care, la imboldul unuia dintre săteni, își lasă gura spre centrul pă­mîntului. În spatele lor, se întinde o alee bătătorită și acoperită cu praf pî­nă la gleznă, care ocolește satul și se lasă spre mînăstirea din pădure. Pe drum nu e țipenie de om și cu cît te apropii mai mult de liziera pădurii, cu atît nu mai auzi decît copacii plimbați de vînt și păsările care aleargă printre ei. Doar în depărtare, pe un deal, aproape de șo­sea, un tractor roșu cît o buburuză tra­ge brazde în diagonală, de parcă și el ar fi supus bătăii vîntului.

În fața mînăstirii pămîntul pare mai crăpat decît coaja unei pîini scoase proaspăt din cuptor. Biserica albă, cu geamuri din termopan, e închisă pentru vizitatori, dar paraclisul de lîngă stă deschis. Clădirea e mică, încap în ea cel mult 50 de oameni, dacă ar sta îngrămădiți. Brusc, din lateralul al­ta­ru­lui, dintr-o cameră, apare un că­lu­găr îndoit de somn. Cu o față rotundă, înalt cît tocul ușii, îmi spune speriat, în mai multe feluri, că ei nu știu nimic. „Am venit aici în locul părintelui Daniel, dar nu l-am cunoscut, sîntem acum o obște de patru călugări, nu mai este mînăstire de măicuțe”. Susține că epis­copia le-a spus să vină aici și de atunci își duc „traiul monahal”, fără să de­ranjeze pe nimeni.

Îi cunosc pe oamenii din sat care vin la slujbe și îi primesc bucuroși. N-ar ști cum veneau oamenii înainte la Tanacu, dar acum vin suficient de mulți încît Sfîntul Maslu nu are ni­cio­dată bisericuța goală.

Vindecarea orbilor

De la mînăstire pînă la Moara Domnească nu duce nici un drum. Toți credincioșii o iau pe de-a dreptul, peste cîmp, pe arătură, printr-o pă­du­ri­ce și străbat cele două coline care des­part satul de la șosea de lăcașul de cult. În partea de sus a satului, doamna Valeria Cozma așteaptă ca niște băieți să-i termine de tăiat cîteva bra­țe de lemne. Ea a venit în fiecare săp­tă­mînă de cînd părintele s-a hotărît să facă mînăstirea pe cea mai înaltă dintre colinele din zonă și, uneori, au prins-o zile întregi cînd nu cobora să-și vadă de propria gospodărie. Spune ca-ntr-un bocet că nimeni nu a suferit cum a făcut-o părintele Daniel, a fost bătut, fugărit în timp ce lucra la mî­năs­tire și a dormit într-un cireș, vara, cît lucra la ea. „O dată a mîncat șase săptămîni numai porumbele, nu avea nici apă, nici nimic. Erau verzi. Și îi zi­ceam, «părinte cum le puteți mînca, uitați cît sînt de amare!», și el se uita la mine și răspundea «vai, mamaie, s-au făcut dulci ca mierea»”, îmi spune fe­meia cu vocea îndulcindu-i-se cu fi­ecare amintire depănată.

Chiar dacă sînt mulți kilometri de la casa ei din vale pînă la lăcașul de cult, femeia merge în fiecare du­mi­ni­că. Crede că nu a fost vina părintelui pen­tru ce s-a întîmplat, dar poate că a fost voia lui Dumnezeu să se întîmple așa, „să îi poată ajuta și pe cei de acolo, din închisoare”. De aceea se avîntă la deal săptămînă de săptămînă. „Am o dorință de mă arde în suflet, dorința lui, care a stat și a făcut, chinuit, să­ra­cul, numai Dumnezeu știe cît a în­ghi­țit acolo. Gîndiți-vă, a venit lume bolna­vă și s-a îndreptat, a venit lume surdă și a auzit, a venit lume mută și a vorbit. Cum să nu merg și să-l ținem aproa­pe”. Și lucrurile au început să meargă prost prin sate încă de cînd părintele a fost dus la închisoare. Dacă odată erau atîtea izvoare încît fiecare gospodărie avea cîte două fîntîni, astăzi, cele „din sat de la deal, stau secate. A dat Dumnezeu ploi și am fost feriți de furtună cît a stat părintele. De cînd a plecat, în fiecare an ne lovesc ploi­le mari”, spune spășit bătrîna.

Prin curtea aglomerată își face loc o pisică. Pășește ca o prințesă prin no­roi, scuturîndu-și pernuțele labelor de­licat, de fiecare dată cînd nimerește într-o baltă. Se aciuază la piciorul bă­trî­nei care îi aruncă o privire îndelungată. Motanul începe să toarcă, se gu­dură printre picioarele femeii și ia în stăpînire scaunul din spatele acesteia, unde începe să-și netezească blana. Bă­trîna schițează un zîmbet mic, chinuit, și, vorbind parcă cu patrupedul, a început să spună: „cum să-i ia preo­ția dacă a fost hirotonit. Dacă Dum­ne­zeu te botează, te mai poate dez­bo­te­za cineva? Așa și el. Poate i-au luat haina, dar harul n-au cum să i-l ia.”

***

La Tanacu, mînăstirea lucește pe deal în apusul soarelui. În jurul coli­nei pe care a fost cocoțată, oamenii se închină pe furiș, de frica celor care îi privesc cu dezgust. Aceștia din urmă s-au lepădat de părintele Daniel Co­ro­geanu la fel de repede cum au ales să-l îmbrățișeze. În amintirea tuturor a rămas însă îndemnul unui călugăr ca­re a venit la ei cu trei scînduri sub braț. „Veniți și ajutați-mă să fac o mî­năs­ti­re”.

Exorcizarea măicuței Irina din 2005

Pe 15 iunie 2005, măicuța Irina Cornici a murit la mînăstirea Ta­na­cu în condiții care au rămas pînă astăzi neelucidate. În urma autopsiei nu s-a ajuns la un rezultat concludent cu ceea ce au remarcat medicii care au intervenit la fața locului: dacă aceș­tia din urmă au apreciat că tînăra de 23 de ani încă mai era în viață și au încercat să o resusciteze, la Spitalul Județean din Vaslui s-a determinat faptul că fata murise deja de 24 de ore.

Ca suspecți principali au fost a­res­tați preotul Daniel Corogeanu și patru maici, care au fost ulterior ju­de­cați și condamnați pentru uci­de­rea tinerei Irina Cornici. În apărarea a­ces­tora, acuzații au demonstrat fap­tul că fata suferea de afecțiuni anterior, psihologice, fiind internată la un spi­tal de profil din Vaslui în urma unei căderi nervoase. De acolo, con­di­ți­i­le externării Irinei Cornici sînt, din nou, încă neclare, pe fișa de externare pre­cizîndu-se că fata suferea de schi­zo­frenie și că trebuia ținută sub ob­ser­vație.

Investigația forțelor de ordine a determinat faptul că tînăra ar fi fost privată de hrană și de apă și că a fost legată de o cruce de lemn timp de trei zile, înaintea dimineții de 15 iunie cînd a fost chemată ambulanța. Mai mult, s-a dedus faptul că tînăra în­ce­tase să își ia tratamentul prescris de către psihiatru din cauza cos­tu­ri­lor ridicate ale acestuia. În apă­rarea lor, călugărul și măicuțele au de­clarat că fata a fost legată doar pentru a nu se răni pe ea și pe cei din jur și pentru că se temeau ca aceasta să nu dea foc chiliei. Au încercat să o hră­neas­că și să îi dea ceai, însă timp de cele trei zile cît a fost izolată, pre­o­tul a de­clarat că fata nu a vrut să mănînce sau să bea nimic.

La începutul lui 2008, părintele Daniel Corogeanu a fost condamnat definitiv la șapte ani de în­chi­­soare pentru privare de libertate, maica stareță, Nicoleta Sofia Arcă­li­anu, la șase ani, iar celelalte trei măicuțe au avut de făcut fiecare cîte cinci ani de zile în arest. Cu toții au fost eliberați mai repede pentru bu­nă-purtare, ultimul care a ieșit din închisoare fiind călugărul în luna noiembrie a anului trecut.

Cătălin HOPULELE