În Siret au descins fariseii

Dacă întrebi un sire­tean despre viața sa de zi cu zi, acesta ar spu­ne că este ca a ori­cărui altcuiva. Pentru el, vameșii, contrabanda sau urmăririle fac parte dintr-o realitate în care a crescut, de mic, la marginea României, pe gra­nița cu Ucraina. Aici a învățat și ce este „micul trafic” și de atunci face vizite săptămînale la ve­ci­nii noștri de la nord, fă­ră a se teme. Doar e din Siret. Obloanele de la geamuri le-a tras însă pentru prima oară la în­ceputul lui februarie, cînd patru schimburi de va­meși și polițiști de frontieră din punctul de trecere au fost arestați pentru luare de mită. În u­r­ma lor a rămas o comunitate destrămată, o mul­țime de întrebări și o pa­ză se­veră. De mîine, si­re­tea­nul va merge la Pri­mă­rie să ceară ajutor so­cial.

„Siret, locul în care nu se în­tîm­plă nimic. Asta pînă pe 3 februa­rie”. Romeo rîde înfundat și apoi accelerează, afundîndu-și nasul sub volan în căutarea brichetei. Pî­nă să își îndrepte din nou privirea către drum, acul vitezometrului a alunecat încet pînă după 150 km/h. Locuiește de peste 20 de ani la doi kilometri de graniță și un lucru îl știe de sfînt: „vameșii iau mereu mită. Asta a fost dintotdeauna. Ce s-a întîmplat acum, a fost din cau­ză că vreo doi s-au lăcomit, asta e. Și ne mergea bine, nimeni nu avea nici o treabă cu noi. Puțini știau un­de sîntem și pe hartă, darămite…”. Ultimele cuvinte i se transformă în înjurături și se pierd în bar­bă în timp ce depășește o coloană de tiruri.

3 februarie a căzut într-o zi de joi. Atunci, Direcția Generală Anti­co­rup­ție (DGA) a descins în vama Si­ret și a arestat 59 de poliști de frontieră și vameși, iar în urma lor, orașul de la trecere a frontierei spre Ucra­ina a paralizat.

3 februarie a căzut într-o zi de joi. Atunci, Direcția Generală Anti­co­rup­ție (DGA) a descins în vama Si­ret și a arestat 59 de poliști de frontieră și vameși, iar în urma lor, orașul de la trecere a frontierei spre Ucra­ina a paralizat. „Mai cunosc și eu doi prie­teni care au magazine și mi se plîng acuma că li se usucă marfa în vitrine. Și totul din cauză că s-au lă­comit vreo doi vameși să-și facă vile, afaceri, pentru că sînt și la­comi unii. Eu am mai avut treabă să ies din țară și îi vezi. Cei care sînt cu­minți, bă­gau pașaportul cu banii în el direct în bu­zunar, ceilalți des­chi­deau, numă­rau banii și apoi bă­teau în geam să mai ceară”, își amin­tește Ro­meo, stingînd încet ți­gara în ta­ba­che­ra de lîngă schim­bătorul de vi­teze.

Un oraș fără „micul trafic”

Primăria din Siret este unul dintre locurile cele mai animate din mi­cul orășel, iar biroul prima­rului Ad­ri­an Popoiu nu face exce­pție. Cu greu reușește să-i asculte pe toți și cînd se așază, alături de juristul Ad­rian Ioniță și de vice­pri­marul Cris­tian Mocrei, pe sca­unele din încă­pe­re, oboseala i se citește în privire și în glasul înfundat. „Lumea e apropia­tă, lumea se cunoaște, ora­șul e atît de mic încît atunci cînd ai ieșit pe stra­dă ești ca în curte. Știu și cu ce te îm­braci, cu ce te duci și unde vrei să ajungi”, spune cu o voce groa­să Mo­crei Cris­tian, închizînd ușa în spa­tele său. „Dar există viață după 3 febru­arie”, răspunde primarul de la ce­a­lal­tă parte a mesei, rîzînd cu ju­mă­ta­te de gură.

Există, dar nu prea. După tot scan­­­dalul desfășurat în jurul vămii s-au intensificat controalele în zo­nă și la punctul de trecere și astfel s-a închis principalul mijloc prin ca­re oamenii reușeau să pună mîncarea pe masă pentru familiile lor: micul trafic. Fă­ră acesta, orașul se scufundă încet, în „sărăcie. Pen­tru că un sistem «atît de bine pus la punct» de ăia de sus, de guvernare, nu a fost în stare să dea o variantă ajutătoare la ceea ce s-a în­tîm­plat aici. Deci „micul trafic” este mo­da­litatea de subzinstență a oamenilor, poate unică pentru mulți. Faci un 30 de lei pe zi, maxim 50. E bă­nu­țul pe care îl are ca să creas­că ăia doi copii de acasă. Nu s-a ajuns în si­tu­­ația asta de voie, ci de nevoie”. Adi Ioniță gesticulează, apa­să pe cu­vinte și vocea îi crește în intensitate cu fiecare propoziție rostită. Pri­ma­rul încearcă să-l mai tempereze din pri­viri, dar cu problema asta este și el de acord. Și mai mult decît atît, din cauza dispariției „mi­cu­lui trafic”, e îngrijorat de stabi­li­tatea financiară a orașului.

Fiindcă nu au unde să se ducă. Pentru că mulți, obișnuiți cu „micul tra­fic”, nu mai sînt învățați cu meseria lor deoarece nu au mai făcut-o de cinci, zece sau chiar 12 ani. Au­to­mat, faptul că te ocupi de alt­ce­va și nu de meseria ta te face să uiți. Dar să nu te gîndești că cel ca­re făcea „mi­cul trafic” are nu știu ce avere sau trăiește în nu știu ce loc”, tra­ge li­nie primarul Popoiu, res­pi­rînd adînc, cu cicatricea de pe ob­ra­zul drept pă­rînd să se adîncească.

Din cele 10.000 de suflete din Si­ret, cel mult 2000 lucrează și din­tre aceștia, mai bine de jumătate o fac la societăți care au capital de stat sau in­stituții publice. Prin ur­mare, tot me­­diul de afaceri din oraș se scufun­dă în aceeași sărăcie în care stau acum și oamenii. Iar cei care obiș­nu­iau să treacă granița și să se întoarcă de acolo cu cît de mult putea aduce, legal, în portbagajul mașinii și în re­zervor, acum vor fi nevoiți „să stea cu capul la cu­tiuță. Dar vor sta o pe­ri­oa­dă nu foarte lungă și vor apela la serviciile de asistență socială de la pri­mă­rie. Fiindcă nu au unde să se ducă. Pentru că mulți, obișnuiți cu „micul tra­fic”, nu mai sînt învățați cu meseria lor deoarece nu au mai făcut-o de cinci, zece sau chiar 12 ani. Au­to­mat, faptul că te ocupi de alt­ce­va și nu de meseria ta te face să uiți. Dar să nu te gîndești că cel ca­re făcea „mi­cul trafic” are nu știu ce avere sau trăiește în nu știu ce loc”, tra­ge li­nie primarul Popoiu, res­pi­rînd adînc, cu cicatricea de pe ob­ra­zul drept pă­rînd să se adîncească.

Berea se ține în portbagaj

Și dacă sărăcia este ca un bles­tem pentru unii locuitori și pentru familiile lor, ceilalți, care au trecut cu mult dincolo de linia legalității, sînt ne­vo­i­ți acum să se ascundă, să se ames­te­ce în societate. „Nici șme­cherașii ăș­tia de două parale, ăștia mititei pe ca­re i-am văzut pînă acu­ma că se dă­deau mari și care epatau nu mai fac nimic. Dacă el a băut pînă acuma Am­stel, bere bună și scumpă, acuma bea Timișoreana frate, să nu îl vadă ci­neva”. Adi rî­de puternic, pe un glas pițigăiat, ster­gîndu-le celorlalțí din bi­rou în­crun­tarea care se așter­nuse prin­tre ri­du­rile de pe frunte. „Prin oraș in­clu­siv mașinile care circulă sînt mai modeste. Nu mai vezi ma­și­ni­le scumpe care se plimbau la în­ce­putul anului pe străzi, sînt as­cunse acum, în garaje”, îl comple­tează prima­rul, uitîndu-se cu sub­înțeles la Cristian Mocrei, și rîzînd amîn­doi în­cet, cu bărbiile în piept.

Pe oamenii care fac „micul tra­fic” primarul îi știe de demult. Și nu e singurul. Pentru locuitorii orașului, mulți dintre ei sînt ve­cinii, ru­dele și în unele momente, chiar și fur­nizorii. Pentru oraș în sine, aceștia sînt gura de oxigen pe care o are ca să mai miște micile afaceri. Altfel însă, odată cu 3 februarie, orașul de­vi­ne din ce în ce mai paralizat. „Am stat de vorbă săp­tămîna asta cu cîte­va societăți care mai vindeau ceva. Un restaurant sau un magazin. Sem­nalele de acolo sînt foarte clare: în restaurant nu mai intră nimeni și cine intră, ciugulește puțin și pleacă. Ma­gazinele poate stau mai bine, dar s-au dus și ele la vale. Dacă nu mai cîștigă vreo doi leuți, cu ce să cum­pere o­mul? Încă stau și așteap­tă și sînt și fă­ră bani în buzunar.” Pri­ma­rul Po­po­iu nu îi acuză însă pe va­meși pentru toate necazurile din oraș. Pentru el, ei fac parte din­tr-o comunitate care, o­dată cu ares­ta­rea lor, se destramă în­cet.

Spre București, cu bicicleta

Cînd dubele de la DGA au in­trat în punctul de trecere a vămii din Si­ret, Adi Ioniță era cu un dosar la Pia­tra Neamț, la tribunal, plecat pen­­tru un proces. Unul dintre va­me­șii arestați îi era naș de cu­nunie și ast­fel de la ora șase di­mi­neața, de cînd au început arestările, telefonul nu s-a mai oprit din su­nat. „Celălalt vameș ca­re era șef de tură mi-a bo­tezat bă­iatul. Și-mi spuneau ăștia pe drum că uite că a fost așa și așa. M-au tot su­nat pînă am ajuns la Piatra Neamț vreo 10 – 15. «Bă ce-i la voi, ce se în­tîmplă, că de lîngă mine tocmai o luat un va­meș. Ce-i la voi?»”. Ar vrea să fie imparțial, dar nu poa­te. Mereu cînd vorbește pronunță apă­sat cu­vin­tele „subiectiv” și „personal” și cînd își aduce aminte de ziua aceea, mai scapă cîte o în­ju­ră­tură pe care o aco­pe­ră cu un zîmbet cît toată fața. „Prob­lema este că oa­me­nii ăștia nu sînt priviți de către noi ca infractori. Nu vorbesc in­sti­tu­țio­nal, ci ca oa­meni, ca și co­munitate”.

„Impactul emo­țional a fost extraordinar pentru cei care a­vem o legătură cu cei care au fost luați. S-au speriat și co­piii și toți, asta a fost atunci pe loc și după aceea nu știi nimic, te­roa­re, toată lumea e speriată, nu vor­besc unii cu alții, se tem toți de microfoane, se tem toți de camere. Fie că au sau nu motiv. Vor­bim de oamenii care au stat lîngă noi, care ne-au fost aproape în mo­men­tele grele sau la bucurie, la ne­caz”.

Ca prins în transă, izbucnește în­tr-un rîs forțat și se întoarce către cei­lalți doi din birou: „voi vă dați sea­ma că sîntem singura țară din lu­mea asta unde vameșii nu sînt acu­zați de luare de mită, ci de dare de mită?”. În încăpere se lasă lini­ștea pe care tot Adi o întrerupe, cu glasul revenit la normal. „Impactul emo­țional a fost extraordinar pentru cei care a­vem o legătură cu cei care au fost luați. S-au speriat și co­piii și toți, asta a fost atunci pe loc și după aceea nu știi nimic, te­roa­re, toată lumea e speriată, nu vor­besc unii cu alții, se tem toți de microfoane, se tem toți de camere. Fie că au sau nu motiv. Vor­bim de oamenii care au stat lîngă noi, care ne-au fost aproape în mo­men­tele grele sau la bucurie, la ne­caz”. Din spatele acestuia, Mocrei în­cearcă să înmoaie problema, ex­pli­cînd că legătura pe care o au cu va­me­șii nu este chiar atît de strînsă, în­să Adi revine tăios. „Pentru mine con­tează foarte mult. Eu nu îl aveam pe Vlă­duț acuma, murea la șase luni de zile dacă nu era nană-su’.”

Însă, după cum încerca să spu­nă viceprimarul, nu toți siretenii au această apropiere față de vameși. Cu toții văd situația materială mai bună, înțeleg ce se întîmplă la linia de trecere a frontierei, dar țin frustrările înnăbușite în ei, pînă se iveș­te o oca­zie în care, ca în orice fa­mi­lie, rău­tă­ți­le sînt parcă mai dure­roa­se. „Nașul are o fetiță pentru ca­re tatăl ei e ochii și lumina din fie­care zi. Cînd s-a dus la școală după ziua aia, primul lucru pe care i l-au spus copiii cînd a ajuns acolo a fost «ia să văd acuma dacă tac-tu din pîrnaie mai are să-ți cum­pe­re bicic­letă de 15 milioane». Și în­vă­­ță­toarea i-a spus la un moment dat: «maică-ta este? Sau e și la Bucu­rești cu taică-tu?»”. Adi schimbă o privire rapidă cu primarul; „Lili?”, întreabă acesta din urmă. Dar nu ea era învă­ță­toarea atunci, ci o suplinitoare. Lili era acasă, îngrijindu-se de fiul ei, pentru că la rîndul său, soțul ei fusese ridicat zilele trecute și dus la Bu­cu­rești. „M-am dus acum și am luat fata, a stat și o ju­ma de zi lîngă mi­ne, a stat cu ăsta mic, s-a jucat, parcă și-a mai re­ve­nit. Dar era pierdută cu totul. Stă­tea, se uita într-un punct fix și începea să plîngă”, încheie Adi, strîn­gînd încet din pumni.

Totuși, cei 59 de vameși și po­li­țiști de frontieră nu erau printre în­stă­riții orășelului. Dintre aceștia, mulți lucrau și trăiau pentru subzisten­ță, pentru un minim nivel de trai. „Există oameni care au fost lu­ați, au fost arestați, dar care stă­teau în chi­rie, aveau doi copii vai de capul lor, stăteau într-o casa vai de de steaua lor. Cățelaru, Gîza. Bă un amărît, ăla n-are bani nici să treacă strada. L-au luat și au lăsat-o și pe nevastă-sa bolnavă, cu doi co­pii”. Adi se aprinde din nou de fiecare dată cînd au­to­ri­tățile vin în discuție. În timp ce el con­tinua, pri­marul își aduce și el aminte, cu voce scăzută, de vameșul de care vorbea juristul. „Avea și 40 de ani, deci era și un pic mai în vîr­stă. Stă­tea pe Alexandru cel Bun, ve­­cin cu mama”.

Ochiul care nu vrea să vadă

A fost ușor pentru cei care i-au cu­noscut pe vameși să nu vadă ce se întîmpla. Deși tot orașul era con­ști­ent de ce se petrece în spa­tele ba­rie­relor, justificarea lor era simplă: nu au fost acolo, nu i-au văzut, erau oa­menii cu care se în­tîl­neau zi de zi pe stradă. Pînă nu au existat do­ve­zi­le, ei puteau nega cu ușurință în fața oricui. Deseori, chiar și cînd se uitau în oglindă. Mai mult decît atît însă, înainte de 3 februarie, micuțul orășel mai ascundea un secret. Ce știau oa­me­nii știau la fel de bine și vameșii și polițistii de frontieră, iar cînd s-au făcut arestările, în Siret vuia o singu­ră întrebare. Cum? „Probele sînt be­ton, sînt în­re­gistrări. Ceea ce contează pînă la urma urmei este cum s-a ajuns să se filmeze, cum de i-au fil­mat, da­că un oraș întreg știa că aco­lo se întîmpla ceva, că sînt ur­mă­riți. Deci se stia chestia asta. Înainte de a începe orice mișcare de filaj se știa că acolo se întîmplă ceva. Și to­tuși oamenii aceia au mers în conti­nu­are”. Vorbele lui Adi au fost ur­mate de o liniște îndelungată.

„Adică oa­me­nii își pun problema dacă ei nu au fost în vreun fel încurajați sau provocați să facă”. Încurajați, știind că, undeva la nivel înalt ei vor fi acoperiți, „și nu pe acoperire sindicală. Cineva care e mare în funcțiile care pa­tro­nează activi­tățile”, pun­c­tează de pe scaunul său primarul.

Răspunsul, care plutea în aer, l-a cu­les după cîteva minute bune vice­pri­marul Mocrei. „Adică oa­me­nii își pun problema dacă ei nu au fost în vreun fel încurajați sau provocați să facă”. Încurajați, știind că, undeva la nivel înalt ei vor fi acoperiți, „și nu pe acoperire sindicală. Cineva care e mare în funcțiile care pa­tro­nează activi­tățile”, pun­c­tează de pe scaunul său primarul. Și în mica încăpere a administrației locale a în­ceput o dispută pe care a potolit-o, cu greu Adi, care a început să spună răs­picat, întor­cîndu-se cu capul dinspre fereastra care bătea spre centrul orașului: „gre­șeala pe care ar fi fă­cut-o este cea că ar fi luat în continua­re bani din stînga și dreap­ta, ar fi pri­mit și ar fi dat drumu’ mai de­parte la bani. Unul să spui că a făcut chestia asta că era nebun de cap, a­vea nevoie să-i dea la amantă. Al doi­lea poate avea co­pilul bolnav și avea nevoie de bani numaidecît. Al treilea să fi avut pă­rinții cu proble­me nu știu sau fratele în spital. Băi, dar patru schim­buri de oameni fun­cționau la unison în sistemul ăsta știind că se întîmpla ceva? Atunci oa­menii ăia chiar dacă știau că vine unu’ și îi caută, știau ca sînt acoperiți de un­deva de sus”.

Hoțul hoților

Frămîntările, gîndurile și aceas­tă teroare au măcinat comunitatea de la începutul lui februarie înconti­nuu. Conform bărbaților din fața mea, cei care au rămas încă în sistem se bucură pentru fiecare zi în ca­re la pragurile ușilor nu găsesc cî­te un echipaj al DNA-ului echi­pat cu un mandat de arestare pe numele lor. Despre cît de mult va înainta an­cheta, bărbații glumesc negru, pu­nînd în față și propaganda care a fost făcută evenimentului: „s-ar putea să nu se mai dorească să se meargă mai departe. Să se oprească la un mo­ment dat «gata, e suficient! la re­ve­de­re. De ce să ajungem acolo mai sus?» Știm re­gina, că tot a fost scandalul, dar nu știm regele. Și doar știi cum e, la șah, regina e cea mai puter­­nică, dar pînă la urmă toți caută re­ge­le.”

Oricît de pașnici sînt siretenii ca­re fac „micul trafic”, problema cea mai mare a orașului este marele tra­fic; contrabanda de orice fel: cu ți­gări, cu băutură sau cu alte substanțe in­terzise. Pentru că aceasta atrage după sine și infractorii sau interlopii care pun în pericol viața localnici­lor. În ziua în care am ajuns în oraș toc­mai se împlinise un an de cînd o familie din zonă a fost împușcată de „niște personaje din Ucraina. De aceea lupta îm­po­triva marelui trafic este normală și e clar că undeva trebuie să se în­trerupă. Dacă micul tra­fic s-a oprit acum pentru o perioadă mică sau mai lun­gă, el va reapărea clar. Marele trafic însă înseamnă de­ja mafie”. Primarul Popoiu știe ca­re sînt riscurile de a fi un oraș de fron­tieră. Aproape în fie­care zi prin centrul localității au loc ur­măriri în­tre polițiștii din Iași, care vin să or­ga­nizeze filtre lîngă va­mă și trafican­ți.

Mai rău decît traficanții sînt hoții care fură de la aceștia. Traficantul păgubit nu poate veni la poliție să se plîn­gă, pen­tru că a introdus la rîndul său marfa ilegal în țară, și caută să se răzbune sau să-și facă singur dreptate. „Cei mai periculoși sînt hoții ca­re fură din depozitele de țigări ale contrabandiștilor. Și cu ei avem prob­lemă, poate nu în fie­care seară, dar o dată sau de două ori pe săp­tă­mî­nă este cîte un incident. Și nu fa­cem nici noi față, avem doar nouă oameni la poliția comunitară.”

Iar incidentele sînt la ordinea zi­lei. Chiar în urmă cu o săp­tă­mînă, o ma­șină de poliție gonea în urmărirea unei alte mașini care „mergea cu 140 la oră în centrul ora­șului. Era un copil chiar pe trecerea de pietoni și nu știam ce să facem, eram înnebu­niți, dar a avut inspirația să se în­toarcă, altfel nu știu ce făceam. Mai sînt cazuri în care se urmăresc pentru că nu op­resc la semnal. Și atunci 140 e pu­țin. Viteză maximă și pleacă să nu îi ia marfa din portbagaj”. Pri­marul nu crede însă că aceștia sînt cea mai mare problemă. Mai rău decît traficanții sînt hoții care fură de la aceștia. Traficantul păgubit nu poate veni la poliție să se plîn­gă, pen­tru că a introdus la rîndul său marfa ilegal în țară, și caută să se răzbune sau să-și facă singur dreptate. „Cei mai periculoși sînt hoții ca­re fură din depozitele de țigări ale contrabandiștilor. Și cu ei avem prob­lemă, poate nu în fie­care seară, dar o dată sau de două ori pe săp­tă­mî­nă este cîte un incident. Și nu fa­cem nici noi față, avem doar nouă oameni la poliția comunitară.”

Cu toate acestea, slujba de va­meș este una foarte căutată de ti­neri, mai ales de cei care sînt crescuți în orașe așezate la granița dintre două state. Riscurile care vin cu meseria nu sunt însă doar pe teren, ci și în birouri. Mocrei cunoaște cazul unui părinte care, din prea mult zel, „și-a depus toate relațiile, banii, tot ca să-și bage copilul la poliția de frontieră și la urmă, după ce îl bagă, la două luni, l-au arestat. Acum părintele se în­treabă, i-am făcut un bine sau i-am distrus viața?”

***

În micul orășel de pe frontieră, oameni trăiesc în două lumi. Sînt cei pe care ziua de 3 februarie nu i-a schimbat în nici un fel, și îi re­cu­noști prin zîmbetele firave pe care le poartă prin frigul de afară. Ceilalți, care nu mai au cu ce să își hrănească familiile se uită cruciș la casele va­me­șilor care stau acum în arest, la București, blestemîndu-i pe cei care au fost prea lacomi și din cauza că­ro­ra, pentru un timp, nu vor mai pu­tea să pună piciorul dincolo de barieră. În orașul care se scufundă în să­răcie au rămas pe granița dintre cele două lumi doar familiile și cu­nos­cuții celor care au fost arestați. Aceș­tia din urmă ar renunța la case, bani și biciclete, dacă ar ști că ar pu­tea da timpul înpoi. Spre zilele în ca­re, prin orașe, privirile celor din jur nu-i mai ardeau în moalele capului.

***

Revoluție la Vatican

La Vatican s-a dezbătut mereu destinul omului, în toate formele sale. Prin urmare, nici crîșma de la o aruncătură de băț de Biserica Ca­to­lică din Siret nu poate să se abată de la tradiție, din moment ce îi poar­tă și numele. Floarea orășelului s-a adunat să împartă sticlele lui nea Tibi de aproape 20 ani de a­cum, dar niciodată lucrurile nu au stat mai rău ca acum, după scanda­lul de pe 3 februarie. „Eu am chi­oș­cul ăsta din ’92, dar mai proastă pe­ri­oadă ca asta nu a fost niciodată. La noi erau o fabrică de covoare, fabrică de tricotaje, de lapte care s-au închis, Emil-ul s-a închis și el, aici erau vreo 8000 de an­gajați de prin toate satele din zonă. «Micul trafic» e tot din ce trăiesc oamenii și nici ăsta nu mai merge acuma”.

„N-ați nimerit bine, aici sîntem numai interlopi”. Din spatele lui nea Tibi, Vaticanul răsună într-un rîset puternic. Zgomotele răsună din pe­reții încăperii micuțe, dar toată aten­ția este concentrată asupra lui Ion. Acesta este polițist de frontieră de mai bine de 12 ani și i-a cunoscut pe toți care au fost ridicați pe 3 februa­rie de DNA. „O neno­ro­cit că sînt o grămadă de băieți, copii tineri, care au intrat de trei patru ani de zile și s-au băgat că dădeau băncile faliment, nu­mai cîte 12 – 13 – 14 mii de euro au luat și i-au băgat direct în mașini, că îs bighidii și cu aere în cap, iar acum îs legați. Și bani la banca cine să dea, tac-su’?”. Dintre toți din crîș­mă, el are de departe vocea cea mai puternică. Învîrte sticla de bere fără alcool între degete și continuă. Di­seară in­tră în tură. „Dacă nu era de imagine nu stătea Realitatea în barieră îna­inte să vină busurile la cinci ju­mă­tate dimi­neața. Putea să vină frumos, cu mandat, uite astea-s probleme și gata. Dar nu vii și faci circul de pe lume”.

În jurul său, o mare de capete se legănau în semn de aprobare. „Și i-au luat pe toți. Pe unu l-au luat care avea o singură tură lucrată. O singură tură. Plîngea, s-a aruncat în genunchi în fața lor dar ei i-au spus «cum să-ți dăm drumul măi băiete cînd te-am filmat cu 16 milioane în mînă?». Pe o femeie au luat-o di­rect din creșterea copilului și are prun­cul acasă de o jumătate de an, bărbat-su e ofițer la inspectorat. A lui Cozminiuc, aia cu gluga verde pe care n-o dă jos din cap”. S-a fă­cut un zumzet de voci la au­zul nu­melui și sprîncenele s-au ridi­cat că­tre colțul barului, de unde s-a auzit o voce care spunea încet că as­tăzi sînt primele zile de vizită.

Cu familia peste graniță

Proprietarul magazinului de lîngă barieră nu putea să înțeleagă de unde pot trăi oamenii ăștia doar din „micul trafic”. Aproape scăpînd berea din mî­nă, Ion a început să țipe în direcția acestuia din urmă. „Îl știi pe Vasile. Suie femeia și co­piii și pe ta-su’ și se duce dincolo și aduce un cartuș de țigări, două pachete de persoană. Le ia cu 30 de lei și apoi le vinde acasă la moș­ne­gii care fumează cu 60, și are 30 de lei la țigările alea. Aduce un rezervor de benzină pe care o scoate și face 20 de lei de la benzină și mai aduce și 5 kile de votcă din aia ordinară și o dă la pahar la moșnegi pe sub poartă, sub gard, și face în total 50-60 de lei. Cu ce naiba să trăiască? Are trei copii, el nu lu­crează, femeia nu lucrează. De un­de să ia banii?”. Pentru prima dată de cînd am intrat, în Vatican s-a lă­sat lini­ștea. Profitînd de mo­ment, pa­tronul se apropie de mine și mă trage într-un colț al barului. Mă privește dojenitor, de parcă eu aș fi stîrnit vîltoarea, dar apoi îmi arată spre Ion, care clătina cu dispreț de­ja a doua sticlă de băutură. „Și ches­tia asta cu banii, oricît s-ar lă­u­da unii, dar cei care cîștigă se autofi­nanțează. Femeia de serviciu ei o plă­tesc din banii pe care îi fac, sau protocoalele. Ăia știu să vină să mă­nînce ceva și pleacă, iar frontieriștii achită totul. Se strică ceva ei pun bani, ma­șinile mergeau în pa­trulă, ei cumpără benzină. Și așa au lefuri de toată jena, de 10-12 mili­oane”.

Dînd să plec, mă apropii de ușă cu greu, prin fumul de țigară care a invadat toată crîșma. În colțul unde l-am lăsat, Ion a dat deoparte berea cu scîrbă de lîngă el și s-a întors către grupul de lîngă tejghea, care făceau mișto de un vameș. S-a ap­ro­piat de ei și, cu ochii scăpărînd, le-a zis: „Eu diseară-s de noapte. Mă duc să-mi pocnesc genunchii pe fron­tieră nouă – zece ore, să stau pe cîm­puri. Vino să stai pe cîmpuri o noapte să vezi cît e de frumos cînd vin ăștia să dea cu JEEP-urile peste tine”.