Inginerul japonez care a dat circuitele pe slove românești

Povești fără timbru Niciun comentariu la Inginerul japonez care a dat circuitele pe slove românești 70

Femeia a abandonat IT-ul pentru limba latină.

Eiko Ishiguro a venit din Japonia în România dintr-un capriciu. A vrut să învețe limba latină în ța­ra în care a rămas uimită de munții Brașovului, de Băile Her­cu­lane sau de frumusețile Timișoarei. Nu a contat nici că lucra deja de aproape 20 de ani ca inginer IT, nici că trebuia să plece departe de familie și de prieteni, nici că trebuia să învețe o limbă total necunoscută ei sau să trăiască printre străini. Acum, după șase ani în care Iașul i-a devenit casă, japoneza are 43 de ani și este studentă în anul al II-lea de master la „Lingvistică generală și românească” de la Facultatea de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Pe anul acesta, însă, biletul spre părinții din Toyota, încă nu l-a rezervat.

România, ca o masă de Crăciun

Eiko a plecat de acasă, la studii, de la 19 ani. Și s-a mai întors la pă­rin­ți doar în vizită, o dată pe an, ceea ce i se pare, de altfel, normal și fi­resc. Îi era mai ușor să parcurgă 35 de kilometri din Toyota, orașul în care locuia, pînă la serviciu în To­kyo, decît să meargă în vizită la părinți, deși distanța pînă la aceștia era mult mai mică. „Dacă mer­ge­am mai des ar fi zis că nu am prieteni și și-ar fi făcut mereu griji. La noi mun­ca este cea mai importantă”, spune femeia micuță, bătînd ușor cu pumnul în masă. Pare cara­ghioa­să, ca un copil care își dorește să fie un om mare, dar în același timp, serioasă. Însă imediat se spe­ri­e, se rușinează de atitudinea sa și în­cepe să rîdă punîndu-și mîinile pe față.

Apreciază în România grija noastră pentru familie și dragostea pe care o manifestăm față de aceasta, cînd alegem să ne petrecem timpul uniți, în defavoarea carierei.

În România i se pare însă li­niș­ti­toare grija noastră pentru familie, fap­­tul că renunțăm la carieră de dragul celor de același sînge cu noi și că de sărbători știm să ne strîn­ge­m cu toții la masă. „Cel mai fru­mos eveniment aici este Crăciunul. Colindele și faptul că familia se strînge la un loc”. Gesticulează plină de viață fie­­care cuvînt, iar pe chip i se ci­teș­te uimirea. Îmi po­ves­tește tristă că în Japonia sărbătorile de iarnă sînt pentru îndrăgostiți și încearcă să imite un cuplu care se sărută. Ime­di­at alungă însă ima­ginea cu mîna și șterge de pe buze sărutul imaginar.

Din Brașovul de altădată

Îi place România, dar nu știe e­xa­ct de ce a vrut să vină aici. S-a ho­tărît că asta este alegerea po­tri­vi­tă după o excursie de două săp­tă­mîni în care a vizitat Băile Her­cu­la­ne, Timișoara și Brașovul. Tot a­tu­n­ci crede că i s-a sădit în minte do­rința de a învăța limba latină. Nu i-a fost greu să se desprindă de prie­teni și de familie și nici la meseria de inginer în IT nu a re­nun­țat cu greu. „Eram plină. Nu mai puteam să fac același lucru”, îmi spune Eiko aproape fără nici o ex­presie, și arătînd spre sto­mac ca și cum nu ar mai încăpea mîn­carea. Și-a dorit să o ia de la ca­păt, să facă ce­va cu totul nou. Cei apro­ape do­uă­zeci de ani cît a lu­crat ca inginer în capitala Japoniei au făcut-o „să se sature de viață” și de aceea s-a de­cis să o ia de la capăt în Ro­mâ­ni­a.

Prietenii și familia i-au acceptat din primul moment „nebunia”, dar ar fi plecat chiar dacă cei dragi ar fi fost împotrivă. „Mi-au spus că da­că eu sînt fericită și ei sînt fericiți. Iar noi în Japonia oricum sîntem in­dependenți.” Bate iar cu pumnul în masă însă nici de acastă dată mî­na micuță nu scoate nici un zgo­mot.

Rusa de nota 10

După ce a ajuns în România a a­flat însă că nu-și poate îndeplini i­me­diat visul, acela de a studia lim­ba română și limba latină, Uni­ver­si­tatea „Al.I. Cuza” din Iași nea­vîn­d o specializare care să le une­a­s­că pe cele două. A ales însă să facă română-rusă, iar în urmă cu doi a­ni și-a luat diploma de licență cu nota ze­ce. „Doar jumătate din notă e a mea”, îmi spune modest Eiko. „Cea­­laltă este a prietenei mele, ca­re m-a ajutat foarte mult. Ea mi-a co­rectat lucrarea și tot ea m-a ajutat să-mi găsesc materiale de studiat”, își amintește femeia.

De fiecare dată cînd vorbește des­pre prietena ei, Eiko privește în par­tea dreaptă și își înclină ușor ca­pul, de parcă cea care i-a fost a­lă­tu­ri în România ar fi mereu lîngă ea. Pe lîngă experiențele plăcute, mas­te­randa își amintește însă că a avut și nenumărate experiențe „amu­zan­te negativ”. Prima dată cînd a ve­nit în Iași a trebuit să-și facă per­mis de ședere, iar la poliție în loc de cetățenia japoneză i s-a scris „ja­mai­cană”.

Îmi povestește apoi toate dis­cu­țiile pe care le-a avut și joacă cînd rolul său cînd pe cel al fun­c­țio­­narei de la ghișeu. Pe lîngă ce­tă­țe­nie a aflat mai tîrziu că i s-a greșit și adresa din România. S-a întors să îndrepte greșeala, însă i s-a zis că nu e importat. „Îi explicam că nu es­te bine, dar ea stătea și doar se ui­ta drept la mine”, îmi spune a­mu­zată și mirată de întămplare.

Învățăcel la împăturit sarmale

Pe lîngă masterat, Eiko a în­ce­put să urmeze de cîteva luni și cursuri de psihopedagogie la Mo­go­șoa­ia, lîngă București. Își dorește să devină și educatoare, dar nu știe cît de bine i s-ar potrivi rolul de mă­mică pentru o mînă de prichindei. „Acolo am mîncat prima dată cior­bă de burtă. Îmi place mîncarea de aici, dar este foarte, foarte gra­să”, îmi povestește gesticulînd ra­pid femeia.

M-am speriat cînd am văzut cum gătește bunica prietenei mele. Turna din sticla de ulei și uita să se mai oprească.

În tainele bucătăriei românești a inițiat-o însă bunica prietenei ei. A învățat-o cum se împăturesc săr­mă­luțele, cum se face borșul sau su­pa de pui, dar și o sumedenie de pră­jituri. „M-am speriat prima da­tă cînd am văzut-o pe bunica cum gă­tește. Punea sticla de ulei cu capul în jos și uita de ea.” Descrie cu mișcări largi fiecare mișcare pe ca­re profesoara ei de bucate ro­mâ­nești o făcea, și imită atît de bine fie­care gest încît cuvintele aproape că nici nu ar avea rost.

Cursurile din reportofon

Deși acesta este al șaselea an de cîn­d se află în România, în primul fii­nd nevoită să urmeze cursuri de lim­ba română ca mai apoi să se poa­tă înscrie la facultate, încă îi este greu să învețe pentru exmene. „La gramatică este ușor. Învăț de a­ca­să și pot să scriu tot, însă la li­te­ra­tură nu mă prea descurc”, îmi măr­turisește încurcată Eiko. Îmi ex­plică, jumătate prin semne, că i-ar lua „un an întreg” să citească o sin­gură carte, fiind mereu nevoită să folosească un dicționar pentru expresii.

A primit însă ajutor tot de la prie­tena sa care, înainte de fiecare e­xamen, îi povestea fiecare carte pe ca­re o aveau de pregătit. „Uneori, cînd nu știam cartea de la subiectul de literatură, povesteam o altă o­pe­ră. Nu primeam notă pe ce scriam, dar doream să arăt profesorului că am învățat pentru curs. Spuneam însă la urmă că îmi pare rău și că Ion Creangă mi-a plăcut mai mult de­cît Mihai Eminescu”, îmi spune Ei­ko cu expresia unui școlar prins că nu și-a făcut temele.

În ciuda tuturor greutăților și ba­rierelor de limbă, femeia nu a avut niciodată restanțe, iar temele și lucrările pe care profesorii i le dă­deau de pregătit le preda mereu la timp. La cursuri îi este greu să-și no­teze și de aceea înregistrează pe un reportofon tot ce profesorul le zice studenților, iar acasă este ne­voi­tă să asculte de mai multe ori ceea ce profesorul a predat pentru a înțelege în totalitate cursul.
Cu toate că s-ar exprima mult mai ușor în limba engleză, Eiko re­fu­ză însă categoric să o vorbescă. „Aici sîntem în România, deci tre­bu­ie să vorbim românește”, îmi ex­pli­că ea didactic atunci cînd îi pro­pun să ne ajutăm și de limba lui Sha­kespeare.

Pasiunea ca o datorie

Chiar dacă a venit în România să învețe de cîțiva ani aceasta face par­te din Asociația Româno Ja­po­ne­ză Himawari și predă stu­den­ți­lor români limba japoneză, cu care fa­ce cursuri de origami sau pe care îi învață despre ceremoniile cea­iu­lui sau alte obiceiuri din țara na­ta­lă.
Nu spune însă despre ac­ti­vi­tă­ți­le de acolo că ar fi pasiuni, ci face totul ca și cum ar fi de datoria ei să le înfăptuiască. Îi place însă să se plim­be și cutreieră întreg orașul de fie­care dată cînd are ocazia. „Iașul este mult mai liniștit decît orașele din Japonia, iar oamenii sînt toți foarte amabili și respectuoși. Acolo toa­tă lumea aleargă și toți se gră­bes­c să lucreze”, îmi explică Eiko, zîmbind larg.

Nu are de gînd să se întoarcă în Ja­ponia și își dorește să lucreze aici­. Pentru ea acasă a devenit acum România și doar familia și prie­tenii o mai leagă acum de țara na­tală. Sufletul lui Eiko a devenit acum unul latin, chiar dacă el este scrijelit de sabia strămoșilor samurai.

Andrei MIHAI

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top