Iubirea de un veac care a învins două războaie

Dacă te încurci pe ulițele comunei Brăești din județul Botoșani și întrebi de locuința Elenei Pohoață, oamenii o să se oprească și o să-și dea jos pălăria din cap în semn de respect. O cunoaște oricine, fie ca bătrîna care tocmai a împlinit 100 de ani, ori ca fost deputat în Marea Adunare Națională, în timpul regimului comunist, membră a Consiliului Parohial din comună sau ca văduva de război a lui Mihai Pohoață. Însă mai presus de toate o cunosc pentru darul de a povesti și pentru puterea de care a dat dovadă pe tot parcursul vieții sale, pe care și-a ghidat-o după vorbele soțului său: „tu să ai grijă de băiat ca de ochii din cap.” Pe care chiar și după 70 de ani încă îl mai așteaptă să îi deschidă poarta și să se întoarcă de la război.

Intri în casa bătrînei ca într-un loc al copilăriei tale. Te apleci ca să nu atingi pragul de sus cu fruntea și dai cu ochii de o plită pe care stau cîteva lemne la uscat lîngă un pat mic și pri­mitor, ca al unei bunici. Cu perne co­lorate și pături moi în care ai putea să te afunzi de tot. Așa te și poftește, „în bojdeuca lui Creangă”, unde nu te descalți și unde televizorul anunță ul­timele știri din țară. E aproape de în­se­rare, iar tanti Ileana, așa cum este cunoscută în sat, „nu doarme, ascul­tă la televizor pînă tîrziu cu ochii în­chi­și”, după cum ne spune nora ei, o femeie de 70 de ani uscățivă și mai palidă decît soacra. „Eu toată ziua îs cu ochii în televizor, de dimineață cînd îmi aduce nora mea cafeaua și pînă seara tîrziu. Îi știu pe toți hoții care trăiesc pe spatele nostru și care ar trebui puși în țeapa lui Vlad Țepeș, că am trăit des­tul în întuneric și mizerie”, spune răs­picat ridicînd mîinile firave în sus.

Fericirea

Tanti Ileana zîmbește fericită ori de cîte ori cineva i se așază pe pat. În­ce­pe să îți povestească orice, uneori chiar și fără să îi ceri. Cel mai important lu­cru pentru ea e că, în atîția ani, nu a fost niciodată bolnavă și spune rî­zînd că „cei care se plîng că-s bolnavi se pre­fac, nu au chef să muncească”. Pe ma­să are un volum scorojit, mic, în care stau proptite mai multe semne de car­te. Volum pe care, chiar și la cei 100 de ani, îl citește fără ochelari. Sub lumina palidă a becului, fața îi pare aproape roșie, asemenea unei piersici abia coap­te, cu obraji încă rotunzi și cu ochi mici care sînt mereu umezi.

Fericirea ei cea mai mare se lea­gă de aniversarea celor o sută de ani „bă­tuți pe muchie, ani triști și fără bu­cu­rii”. Nu a reușit în timpul vieții să se bucure de vreo clipă, dar s-a simțit „ca o prințesă” atunci cînd a împlinit o sută de ani și cînd a fost sărbătorită de toată suflarea școlii din sat, de co­pii, de nepoți și strănepoți. „Cine vine să mai vorbească cu mine, asta îi spun prima dată: că am trăit cel mai fericit moment, care parcă a șters una cîte una, toate tristețile mele”, spune rîzînd. „Și cînd am mai văzut că m-au primit cu atîtea cadouri, tort și flori, am zis că asta e culmea.” Acea zi o mai nu­meș­te „sărbătoarea sărbătorilor ” sau cel mai fericit moment din toată viața. Și asta pentru că bucurii nu a avut, fiind văduvă de război încă de tînără și ră­mî­nînd să își împartă viața cu munca de orice fel. „Dacă mergeam la pe­tre­ceri, mai întîi plîngeam și apoi începeam să servesc ceva. Fiecare fe­me­ie punea bărbatul lîngă ea, vorbea, rî­dea, eu trebuia să-mi văd de treburile me­le”, adaugă cu o voce care se stinge ușor.

Războiul

Tristețea ei a pornit odată cu Pri­mul Război Mondial, cînd a rămas orfană de tată și cînd, stînd la lumina opaițului, vedea forfota de afară, prin ochii unui copil de trei ani. „Iarna, cînd auzeam cîinele lătrînd la poartă, bunicul îi spunea bunicii mele: «Pro­ciră, scoală-te că tre’ să fie lume sub poartă că vin după foc». Nu existau chibrituri, iar bunicul meu făcea rost de la un evreu din Dorohoi”, po­ves­teș­te bătrîna schițînd amintirea în ima­gini. Îmi spune că mizeria celor două războaie a fost greu de spălat. Pentru că apa nu a curățat ceea ce au lăsat lup­tele în urmă, ci acestea i-au luat cei mai dragi bărbați din viața ei. Pe pri­mul, tatăl său, nici nu a apucat să îl cu­noască, murind în 1916, cînd ea avea doar trei ani, iar pe cel de-al doilea, Mihai Pohoață, soțul său, la doar un an de la căsătorie, în 1944. „Cînd a plecat atîta mi-a spus: cînd mă întorc nu vreau să găsesc nimic, doar pe tine și băiat. Restul o să facem împreu­nă.” Însă nu s-a mai întors, chiar dacă tanti Ileana l-a așteptat aproape 70 de ani. „Cu speranță am trăit o viață. Cînd auzeam prin pod o pisică ceva, credeam că e el și îmi bate la geam”, spu­ne bătrîna cu o voce stinsă. Vestea că soțul ei a murit a primit-o de la un bărbat din sat.

„ – Ileană, ia spune tu cîți copii ai: unul sau doi?

– Vai de mine, lasă-mă, nu mă întreba, spune ce știi de Mihai.

– Să știi că eu l-am îngropat cu mîinile mele la Mănăstirea Târgu Neamț.”

Și așa scrie și pe certificatul de de­ces: mort la 4 mai 1944, în Dealul Plă­ieșilor. Și-ar fi dorit măcar să vizi­te­ze pămîntul sub care odihnesc ră­mă­și­țe­le soțului său, însă bărbatul care i-a adus vestea a murit fără să apuce să îi spu­nă unde e mormîntul. „Cînd am ve­nit din sat, mama mea a ieșit cu băiatul în brațe la poartă. Era mititel, să fi avut vreo patru anișori. Cînd m-a prins de după gît, am început a plînge, să mă distrug, nu altceva. Mi-aș fi dorit să nu mai trăiesc nici un ceas, ce să fac eu singură cu astea două mîini?”

Singurătatea

Rămasă văduvă, tanti Ileana a ști­ut că trebuie să își ascundă supărările muncind și nimeni să nu-i știe slă­bi­ciu­nile. De aceea, în perioada comunistă a fost deputat de județ pentru Marea Adunare Națională. „Tre­bu­ia să merg la Sfatul Popular, la Mi­li­ție, la școală și grădiniță”, spune nu­mă­rînd pe degete atribuțiile avute. „Și mi-au zis: «dacă găsești ceva care nu e în regulă, îi prinzi de rever și uite așa le faci și nimic nu o să ți se în­tîmple»”, adaugă imitînd o zgîl­țî­ia­lă puternică.

Însă nu a profitat de puterea de control și de decizie pe care o avea la nivelul județului, ci a fost mereu co­rectă, iubindu-i în primul rînd pe cei săraci. „Așa de proastă eram că îmi vedeam de treaba mea”, spune amu­zată bătrîna. Dar nu putea suporta min­ciuna și nedreptatea și i se rupea su­fle­tul cînd venea vorba despre su­fe­rința vreunui copil. „Într-o zi, au ve­nit două femei din Poiana, un sat care aparține de comună, și au spus că edu­catoarea le fură copiilor mîncarea și lor le dă numai ciorbă goală. Și dacă nu fac dreptate, ele merg mai de­par­te la Botoșani. «Stați așa», le-am zis eu. Că se rezolvă.” A cerut o căruță de la Primărie și a plecat să vadă cu proprii ochi care este adevărul. Aco­lo a găsit în jurul unei mese strînși cîte trei copii care tocmai terminaseră de mîncat, însă nici urmă de firimituri de pîine, doar castronele goale. „Erau niște pui de țigănași amărîți, numa’ albaștri de foame. Îi întreb ce au mîn­cat, toți în cor «ciorbă, ciorbă, cior­bă». Iar pe plită era o oală mare de mîn­ca­re cu bucățele de carne de vită prin ea. «Ei doamnă, ia zi matale ce le dai să mănînce copiilor ăstora?», zic eu. «Te rog să te înduri de mine, am un bărbat bolnav acasă și copil mic, pro­mit că n-o să mai găsești copiii ăștia flămînzi, numai să nu zici mai de­par­te că mă dau ăștia afară.»” Și a iertat-o, cu condiția ca pe viitor să aibă grijă de „puii de țigănaș” ca de proprii copii. La ieșirea din grădiniță o așteptau cele două mame cu cîte un băț în mînă, cu ochii căscați de ne­răb­dare. „Ei, i-am dat o amendă zdra­vănă, să o țină minte. Acuma mergeți liniștite acasă”, își amintește bătrîna.

Tot mizeria războaielor i-a dat pu­tere atît cît să își poată crește copilul, indiferent că a fost vorba de foamete sau alte lipsuri. „Porneam la drum pî­nă în Bucovina, 70 de kilometri cam așa, pe jos, încălțată cu opinci și îm­bră­cată cu pantalonii de muncitor ai bărbatului meu după făină, cartofi, fa­sole, orice prindeam și puteam căra cu spatele.” Însă ea nu mînca și cîte o jumătate de săptămînă pentru că i se rupea inima ori de cîte ori băiețelul o trăgea de fustă și îi spunea că îi e foame. „Uneori mergeam și cîte do­uă zile pînă să ajung într-o localitate și acolo nu mă mai primea nimeni ca să înoptez. Într-una din dăți am în­tîl­nit un bărbat de la noi din sat care avea o sanie trasă de boi. Și eu mi-am fă­cut culcuș într-un ungher cu boii, iar di­mi­neața, omul care a dormit într-o că­suță de pe acolo a zis «mai bine că ai stat aici, eu tot îs plin de păduchi», o așa mare mizerie aveau să fie zilele alea”, spune împreunîndu-și mîinile în poală.

Liniștea

Credincioasă a fost dintotdeauna, însă tot singurătatea a făcut-o să își pe­treacă mult timp la biserică, în bra­țe­le lui Dumnezeu. Patruzeci de ani a­co­lo și-a găsit mîngîierea și liniștea pe care nu le-ar fi putut găsi în altă par­te. Și chiar dacă vremurile nu permiteau aproprierea de cele sfinte, fiind în timpul regimului comunist, „cînd era golănie mare”, preotul nu lua nici o decizie pînă nu vorbea mai întîi cu membrii Comitetului Parohial din care tanti Ileana făcea parte. Însă greul și mizeria s-au prins de cizmele co­mu­niștilor care intrau încălțați în biseri­că. „Era tot într-o iarnă, frig și viscol cînd a venit un comunist și a intrat încălțat în altar, cu căciula pe cap, că­utîndu-l pe preot. «În trei minute te îmbraci, iei toată lumea din biserică și vii la ședință. Ți-ai adunat aici oa­me­nii pentru bani și noi stăm și te aș­tep­tăm degeaba?» «Da, da», a zis preotul tremurînd.”

Tanti Ileana parcă vede și acum ochii întrebători ai părintelui care îi cereau să salveze cumva situația și să își poată termina slujba. Așa că și-a făcut curaj și a ieșit în urma comunis­tului. „Costică, ia stai să îți spun ce­va. Părintele nu poate ieși, lumea s-a agi­tat și nu îl lasă să plece pînă nu își face rînduiala. Mergi tu liniștit că nu mai poate ajunge la ședință”, spune ducîndu-și degetul arătător la gură, a aducere aminte. Recunoaște că atunci biserica era pe muchie de cuțit și că dacă nu aveai destulă credință în tine, te lăsai păgubaș. Dar măcar atunci nu existau atîtea fărădelegi cum exis­tă acum. „Eu duceam vitele pe Valea Mo­rii vara și le aduceam toamna acasă și nu le fura nimeni. Lucram cît lucram cu plugul și seara acolo îl lăsam, însă nici vorbă să dispară. Nu erau atîtea omoruri sau hoții cum sînt acuma. Dar nu era bine pentru că te oprea de la biserică, am avut un frate care a fă­cut nuntă iarna ca să nu se afle și tot s-a răsuflat și l-au dat afară pe preot.”

Și cînd și-a sărbătorit ziua, tot la biserică și-a dorit să fie, să se simtă liniștită acolo, mai aproape de Dum­nezeu. Chiar dacă a trecut mai bine de o lună de cînd a împlinit o sută de ani, bătrînica încă mai primește urări de la oamenii din sat. „Zilele trecute o venit veterinarul pe la noi, o întrebat ce mai fac și o zis să ating și 110 ani de acu’. Am ieșit eu în pragul ușii și i-am zis să vină și atunci să mă vadă, dar să aibă la subsuoară un hîrleț și o lopată să mă scoată de la cimitir”, spu­ne rîzînd sănătos. Nu se simte bolna­vă deloc și nu se poate plînge de nici o durere pe care să o poată vindeca vreun medic. Își amintește că a început de curînd Postul Paștelui și că întotdea­una a postit. „Și asta de la patru-cinci anișori cînd mama ne îmbrăca cu niș­te cămășuci pînă la genunchi și ne du­cea la preot acasă să ne împăr­tă­șeas­că. Cînd ne dădea împărtășania, noi ne dă­deam repede în dosul mamei. «Ani­că, tu le spui copiilor să nu mănînce de frupt că le tai limba, nu?» Și adevărat era. Niciodată n-am mîncat de frupt în postul ăsta”, și tușește scurt. De ziua ei i-au fost alături și cele două ne­poa­te din partea unicului fiu, care își amin­tesc de bunica lor ca fiind primul lor povestitor. „Are un dar deosebit în a is­torisi, este foarte plăcut să o asculți. Cînd ne adunam, seara la foc, și în­ce­pea să ne spună prin ce a trecut și cum, nu o lăsam pînă nu termina. Și a doua zi o luam de la capăt”, spune Lăcrămioara, cea mai mare dintre nepoate.

Iar bătrînica nu a obosit poves­tind și ar putea sta o noapte întreagă de vor­bă. Dar ceasul de pe perete care îmbracă întreaga încăpere într-o liniște surdă bate ora opt seara. Cele două mîini pe care acum 70 de ani nu le considera de ajuns pentru o viață de femeie, îi stau strînse în poală. Arată una dintre ele și spune că a fost ruptă și încă e umflată. Să le fi avut pe amîndouă să­nătoase, ar mai fi trăit o viață și ar fi făcut măcar tot cît a făcut pînă azi. Doar să știe că într-un final îi va bate la ușă bărbatul său.

Mădălina OLARIU