Julieta își adună îndrăgostiții la balcon

Spre finele lunii decembrie „toate drumurile duc acasă”, la început de ianuarie fiecare se întoarce la ale sale, iar în februarie destinația este dragostea. Această trăire a creat de-a lungul timpului un șir de mituri care în fiecare an nasc păreri controversate în legătură cu „Valentine’s Day”. Cunoscută ca sărbătoarea dragostei, acesta a fost transformată într-o afacere profitabilă pentru comercianți, dar în același timp într-un motiv de sărbătoare pentru îndrăgostiți. Cei care nu se mulțumesc cu o cină romantică, un film bun sau un cadou modest care să bucure sufletele celor ce încă mai simt fluturi în stomac, aleg călătoriile spre destinații precum Paris sau Veneția.

Era vara anului 2013 cînd mi-am spus că balconul Julietei și prive­liș­tea orașului Verona trebuie să ca­pete o altă latură în luna dra­go­stei. Momentul potrivit a fost în acest an care, printr-o succesiune de evenimente m-a prins în orașul „romanticilor incurabili”. Drumul pe care l-am ales în acest februarie ploios m-a dus spre Verona. Deși razele soa­­relui mi-au gîdilat de dimi­neață fața, peste doar cîteva ore a fost aco­perit de nori. Balconul Julietei era și rămîne o destinație atrăgătoare pentru îndrăgostiți. Mitul din jurul poemului lui William Shakespeare aduce zilnic vizitatori din toate colțurile lumii în centrul vechi al Veronei. Istoria păstrată și conser­vată aproape cu sfințenie, face ca mai ales în luna „dragostei” parcă­rile să fie pline, terasele să devină ne­încăptoare, iar străzile pavate pe care mișună oameni de diferite naționalități să fie în permanență a­glo­merate. Toate aceste detalii a­sigură veniturile localnicilor, dar și momente de neuitat pentru cei a­flați în trecere.

Dragostea trece prin buzunar

Aerul e rece și umed. Îmi fac loc printre grupurile de oameni din fața mea și mă grăbesc să ajung la destinație. Harta este accesoriul important care mă însoțește de fiecare dată în timpul călătoriilor, însă de această dată am ales să mă descurc pe cont propriu. Alegerea o fac mai mult ca un exercițiu de memorie, căci în Verona nu sînt pentru prima oară. După ce reușesc să mă strecor prin­tre cei care stau la ieșirea din parcare și nu știu încotro să se îndrepte, eu aleg să urc scările din fața mea, cotesc la dreapta și merg tot înainte. Abia după ce parcurg cîteva sute de metri mă conving că intuiția este un ghid bun și îmi conti­nui traseul. De departe observ zidurile „Arenei” din Verona și îmi întețesc pasul pentru a ajunge cît mai repede.

Soarele ne dă tîrcoale dintre nori, iar cîțiva chinezi par deranjați de razele acestuia pentru că le strică pozele. Alături de un „cavaler al Romei”, stă așezat pentru poză un băiat de vreo zece ani. Apoi „cava­lerul” cu coif și spadă se apropie de cîteva femei care se uită la el și le invită să imortalizeze momentul cu aparatul de fotografiat al uneia dintre ele. Reușește să o convingă doar pe cea mai tînără, însă abia după asta fata află că efortul „cavalerului” trebuie răsplătit cu bani. „Măcar pentru o cafea, domnișoară. Sînteți românce toate? De unde sîn­teți?”. Tînăra îi spune că e din Bacău, a venit în vacanță la mătușele ei și dacă nu i-ar fi tradus una dintre ele, n-ar fi înțeles că trebuie să-i plă­tească. Chiar și așa, răsplata vine de la una dintre femeile cu care vizi­tea­ză orașul. La doar cîțiva pași dis­tan­ță stă nemișcată o „statuie a Liber­tății” îmbrăcată din cap pînă-n picioare într-o robă argintie, cu o co­roană pe cap ținînd o flacără în mîna dreaptă și o placă în mîna stîngă. Nu clipește aproape deloc, deși este provocată în repetate rînduri, iar după un timp îi obosește mîna înălțată către Soare și începe să îi tremure din ce în ce mai tare. Lîngă statuie stă un vas cu cîteva monede, însă zeița nu cere, doar sugerează. Telefoanele de ultimă generație și aparatele foto sînt accesoriile cele mai evidente. De multe ori sînt nevoită să mă opresc din drum pentru că cineva face fotografii.

Inimioare printre indicatoare

O inimă mare cît un om atrage privirile tuturor și devine urmă­torul popas pentru sesiunea foto. Rînd pe rînd, fetele și doamnele se așază în spatele inimii mai înalte decît ele și așteaptă confirmarea că li s-a făcut poze reușite. Apoi, inimioarele decorative cuprind înaltul cerului și, urmărind traseul acestora, mă îndrept spre „Casa di Giulietta”. Pînă să ajung acolo sînt asaltată de comercianți: „signora, una memoria” și zîmbesc, în spe­ranța că poate, poate mai scoți cîteva monede din portofel pentru o poză, un magnet de frigider, o ca­nă cu ilustrații sau un breloc care să îți aducă aminte de aceste locuri.

Intrarea în „Casa di Giulieta” se face în baza unui bilet în valoare de șase euro, care poate fi cumpărat la intrare. Cele patru etaje ale locuinței sînt împînzite de vizitatori care une­ori fac schimb de impresii, iar cel mai des se roagă unii pe alții să li se facă poze. Cel mai populat etaj este cel care găzduiește renumitul balcon.

Ajunsă în fața porții n-am putut să nu observ pereții multicolori a căror vopsea nu se mai cunoaște din cauza mesajelor celor îndrăgostiți ca­re au trecut pe-aici de-a lungul anilor. Curtea e plină, se aud în sur­dină tot felul de voci și accente, îm­binate cu sunetul mașinilor de cusut din clădirea de alături cu ieșire în aceeași curte. În față e Julieta, stă lîn­gă ușă și își întîmpină oaspeții veniți de prin toate zonele lumii, care aleg aproape de fiecare dată să îi vadă casa și-apoi să se apropie de ea.

Intrarea în „Casa di Giulieta” se face în baza unui bilet în valoare de șase euro, care poate fi cumpărat la intrare. Cele patru etaje ale locuinței sînt împînzite de vizitatori care une­ori fac schimb de impresii, iar cel mai des se roagă unii pe alții să li se facă poze. Cel mai populat etaj este cel care găzduiește renumitul balcon. Doi tineri își fac cîteva selfie-uri și apoi băiatul mă roagă într-o engleză stîlcită să le fac o poză. Fata cu accent moldovenesc îi suge­rea­ză să vorbească în italiană. Le accept propunerea în română și de la o fotografie am ajuns la zece. Tipa a prins curaj și pentru cîteva momen­te m-a făcut fotograful lor de va­can­ță. Între timp, în spatele meu se adunaseră alte cupluri care dacă la început le zîmbeau tinerilor îndră­gostiți, mai apoi privirea lor s-a trans­format în nerăbdare. Tînăra cu părul blond ignoră orice privire și își sărută partenerul, precum obișnu­iau Romeo cu Julieta.

În fața balconului Julietei s-a deschis o cafenea.

Un etaj mai sus este camera de oaspeți cu mobielier vechi, tablouri și stative din lemn cu segmente din poemul shakespearian scrise în en­gle­ză și italiană. Aici rolurile se schi­m­­bă, bărbații sînt cei înteresați de detalii, inclusiv de lectura textelor ex­puse, iar femeile îi surprind tot prin realizarea fotografiilor. La alt etaj stă ascuns dormitorul pe care parcă tocmai l-a părăsit Julieta și a plecat să sărbătorească „Valentine’s Day” alături de Romeo. Cuvertura crem, cu broderie pe margine, așter­nută impecabil pe pat, scau­nele de alături și geamul mic prin care se stre­coară doar cîteva raze de lumi­nă transferă oaspeții în istoria înde­părtată a celor două personaje. În ca­mera de alături stau șase dom­ni­țe cu privirea ațintită către un suport de lemn cu două inimioare între­pătrunse la mijloc. Acestea sînt de fapt patru monitoare care îți oferă posibilitatea să îi scrii o scrisoare Julietei. Fiecare mesaj începe cu „Cara Giulietta” (n.r. Dragă Julieta), urmat de textul pe care vrea să îl scrie fiecare, iar expedierea scrisorii este posibilă doar dacă introduci a­dresa personală de e-mail. De asemenea, aceleași dispozitive arată informații despre istoria persona­je­lor, a casei și a orașului, însă puțini sînt cei care aleg să citească.

La ieșirea din casă fiecare cuplu necăsătorit este invitat la o sesiune foto, dar cei mai mulți se-ndreaptă către vitrina cu mărunțișuri care servesc pe post de amintiri și-apoi către Julieta. Statuia din bronz a­trage ca un magnet vizitatorii, iar sînul drept, de la atîtea atingeri și dorințe împlinite, s-a aurit și lumi­nează pînă spre ieșire, mai ales că soarele îi vine în ajutor și prin re­flexie îi întețește strălucirea. Toa­tă mulțimea vrea să își pună o do­rin­ță, să atingă sînul drept și să aibă și o amintire în telefon, pe tabletă sau laptop. Alături este un cuplu care își scrie inițialele pe un lacăt și-apoi îi fac loc printre celelalte sute de lacăte prinse de o porțiune de gard special ame­na­jată. După ei se mai apropie două cupluri. „Mamă, vii să ne faci poză?”, se-aude din direcția lacăt­­­e­lor. Mă întorc spre vo­cea care îmi sună cunoscută și descopăr o colegă de facultate de la Galați. După ce a terminat facultatea, aceasta a plecat în Italia în spe­ranța unui trai mai bun și a unui sa­lariu mai atractiv. La Verona a venit cu mai mulți prieteni și este im­pre­sionată de ceea ce a găsit. „Pozele pe care le-am mai văzut pe Facebook erau frumoase, dar cînd ești aici, parcă te întorci în istorie. Mai ales că citești și fragmente din texte la fie­care etaj”, îmi mărturisește Irina.

Mai admir o dată priveliștea din curtea casei și fac cale întoarsă. A­proape toate terasele sînt fără clienți, iar ora cinei a trecut demult. În piața aproape pustie din centrul Veronei doar o caleașcă trasă de un cal negru se zărește de după colț, iar vizitiul mă invită la o plimbare de 22 de minute pentru care să îl răsplătesc cu 30 de euro. Dacă nu, măcar un „Gran Tour” de o oră pentru „doar” 80 de euro. Observ și alte opțiuni afișate pe caleașcă, dar aleg mersul pe jos. Curînd ajung din nou lîngă „Arenă”, mai fac cîteva poze încadrînd luna plină, așezată simetric deasupra zidurilor, și mă strecor printre cuplurile care au rămas pînă tîrziu în orașul iubirii.