Lance nu a vrut să mai pună picioarele pe pămînt

Americanul de 70 de ani a zburat toată viața sa: deasupra pădurilor din Arizona, în Vietnam, în Garda Națională și peste Marele Canion. Dacă ar fi putut, nu s-ar mai fi oprit niciodată.

Războiul

Paletele elicopterului se rotesc în re­­luare, sunetul se stinge. Din ropot de mi­tralieră devine un ecou ciudat, distorsio­nat, un sfîrîit de lumînare stinsă în apă. Lance întinde mîna să prindă paletele. La atingerea degetelor sale, se trans­for­mă în mînerele cauciucate cu care pilo­tea­ză elicopterul. Vietnamul e o junglă verde care fumegă sînge. Îi pare că mormanul de fiare și gloanțe stă pe loc și doar ver­de­le de sub el aleargă, încercînd să eva­de­ze. „De ce-am ajuns aici?”. Se uită în jur la celelalte 20 de elicoptere care-i plu­tesc alături. Undeva, un luminiș paș­nic îi așteaptă nevinovat să aterizeze. Cum fac plantele carnivore cu muște­le. Roiul se apropie de pămînt, jungla începe să freamăte. Lance strînge ochii puternic și se concentrează pe dansul paletelor, pe urletul rotorului și zgomotul gloanțelor se stinge și el, încet-încet.

„Auzi doar despre raidurile în care se întâmplă ca lucrurile să o ia razna. Nu în cele în care merg 30-50 de elicoptere într-un luminiș mare, aterizezi, nu trage nimeni în tine și nu e nimeni acolo. Auzi despre alea în care te întorci cu găuri noi în elicopter, eventual și în oameni. Nu tre­buia să fim acolo. A fost o greș­ea­lă.” Lance privește lung drumul din fa­ță. Din elicopterul cu care zbura, au­tostrăzile i se păreau spaghete scă­pate dintr-o farfurie peste deșert. A­cum sîntem pe Interstate 17, trecem de Flagstaff. Conduce dubița cu 12 locuri cu o stîngăcie care-l dă de gol. Întinde mîna în dreapta jos, unde e frîna de mînă, chiar dacă mașina are cutie de viteze automată. Vrea să por­nească „cruise control”, nimereș­te șter­gătoarele și la fiecare curbă simți că se înclină în scaun încet spre di­recția în care se îndreaptă. Nu e lo­cul lui acolo. Vorbim des despre oa­meni născuți cu pasiunea în sînge, iar meseria le e drog. Lance spune că zborul nu e pasiune, ci o boală mintală. Dar sevrajul se vede în­zecit la el.

A ajuns să zboare doi ani în Viet­nam din pasiune pentru zbor, pentru elicoptere, nu din vreo dra­gos­te pentru arme și război. „Eram în­gri­jorat, îmi era frică. Cred că oricine mergea în Vietnam și nu îi era un pic teamă era un idiot. Te duci într-un loc în care oamenii trag în tine. Cum să vă spun, mie nu-mi place să tra­gă cineva în mine”. A ajuns în Viet­nam în 1968, în Prima Divizie a Cava­le­riei americane, care avea o „dotare for­mi­dabilă” în ceea ce privește elicop­terele și avioanele, avînd peste 550 de aparate. El era încă un puști fasci­nat de zbor. „M-am rugat de ei”, po­vestește Lance, fără regrete gratuite sau rușine. „I-am implorat să mă lase să vin ca ofițer de mentenanță a aparatelor de zbor. Era cea mai bună metodă de a evita conflictul direct. Însemna că nu trebuia să zbor în toate asalturile, cum făceau ceilalți piloți, ci să lucrez cu perso­na­lul de mentenanță. Dar tot nu am scăpat și mi-am dus povara de rai­duri.” Lance vorbește de spui că-i sas din Ardeal care a ajuns președin­te­le României. Aude greu, nu trebuie să-i țipi, dar peste zgomotul motorului trebuie să fii la o mînă distanță de el ca să te-nțeleagă. Cînd îl întreb da­că auzul și l-a pierdut în Vietnam, devine surd complet. „Trebuia să ne ținem nasul nostru mare din treaba altor oameni. Nu știu de ce po­li­ticienii și liderii noștri nu pot în­vă­ța asta. Intrăm într-o țară ca Libia, le omorîm dictatorul, apoi țara se des­tramă. Intrăm în Irak, le dăm jos Guvernul, îl omorîm pe Saddam Hussein și toată țara se dezinte­grea­ză. Avem și lideri ca Hillary Clin­ton sau Barack Obama care nu au co­loa­nă vertebrală și spun că dacă sînt aleși o să ne scoată din Irak, ple­căm de acolo, țara implodează și se naș­te ISIS”, povestește Lance.

E 6 noiembrie, cu două zile î­na­inte de alegeri și Lance e un republican înrăit. Crede că Hillary Clin­ton ar trebui să fie la închisoare, nu să candideze pentru funcția de pre­șe­din­te, și-o colorează în termeni duri, preluînd mult din retorica preșe­din­telui care avea să fie ales. Dar Lance nu face parte din mulțimile violente, incapabile să gîndească pentru ele, care, în viziunea unei părți mari a pre­sei din SUA, l-au votat pe Trump. Lance duce după el atît de mult bun simț încît nu există niciun luminiș în tot Vietnamul în care să poată să aterizeze cu el.

Focul

Verdele pădurii se transformă în­tr-un auriu scăpărînd. Incendiul se în­covoaie pînă se transformă într-un șar­pe, iar limbile de foc îmbracă toată pă­du­rea. Lance se apleacă din elicopter și se uită la șarpele care-i face cu ochii. Plimbă mîna deasupra corpului de par­că-și face cruce. Oțelul pe față, căp­tu­șeală pe umeri, coate, coapse, genunchi. Se aruncă în gol, cu mîinile întinse du­pă o ghirlandă de verde care nu e în­ghi­țită de foc. Dansul paletelor se îneacă difuz în fum și, îngropat în urletul șar­pelui, ropotul elicopterului se stinge, încet-încet.

Pasiunea lui Lance pentru zbor a început încă din adolescență. Va­ra, cînd alți copii îndeplineau cli­șe­ele filmelor americane, ridicîndu-și corturi în spatele casei, construind case în copaci sau plecînd în ta­be­re ca cercetași, Lance își lua echipamentul de rugbist și se arunca de la cinci metri din elicopter în mij­lo­cul unor incendii de pădure. Lucra pentru serviciul forestier din Phoe­nix, Arizona, și făcea parte dintr-un echipaj numit Helicopter Initial A­ttack (Helitack). Era 1962 și în acel moment Lance și-a dat seama cît de mult îi plac elicopterele – mirosul de ulei încins, de kerosen, sunetul înnebunitor al rotoarelor și euforia zborului. „Purtam echipamente căp­tușite cu material foarte gros la ge­nunchi, umeri și coapse. Aveam căști cu meșe din oțel și ne aruncam de la înălțime acolo unde nu puteam ateriza că eram prea aproape de foc. Alteori săream într-un tufiș mai des sau într-un copac cu crengile groase, ne rostogoleam către trunchi și coboram de acolo să începem să luptăm împotriva focului”, poves­tește Lance, lăsînd în urmă au­to­stra­da care șerpuiește neîntreruptă prin deșert. Scopul lor era să stăpî­neas­că pe cît posibil extinderea focului. Lance s-a ars, s-a lovit, dar n-a în­drăz­nit să-și riște viața cum o făceau unii colegi de-ai săi, care se aruncau și de la zece metri din elicop­ter. „Acum nu se mai sare din elicop­tere în incendiile forestiere. Au avut prea mulți răniți. Tineri fiind, aveam co­legi care îndrăzneau și de la zece metri, dar eu am spus nu. Am sărit odată de la vreo cinci și m-a dezlînat complet. A fost suficient.”

Cîștiga 1,81 de dolari pe oră, mai mult decît ar fi sperat orice licean, însă „nebunia” l-a cuprins, s-a îndrăgostit de elicoptere și pînă să se dumirească exact ce s-a întîmplat, s-a înrolat într-un program în care Armata pregătea ab­solvenți de liceu să zboare pe elicoptere. Nici nu și-ar fi închipuit Lance că avea să piloteze celebrele elicoptere Huey, fără uși, cu mi­tra­liere montate pe-o parte, din care atîrna mai mereu Rambo. „Nu s-a spus că Armata avea un mare e­xer­cițiu de pregătire în Sud-Estul Asiei. Se numea Vietnam.” Ridică din u­meri, de parc-ar spune „fără re­gre­te”. „În acele zile, oa­me­nilor din SUA le era teamă de co­mu­nism. Cre­deam că acesta va cu­ceri lumea. Aveam ceea ce se numea «te­oria domino­u­lui». Dacă va că­dea o țară în mîi­ni­le comunismului, asta se va întîmpla și cu cele din jur.”

Uitarea

Simte cum mîinile i se transformă în mînerele cauciucate care ghidează eli­copterul. Paletele i se prind de spate și aerul îl lovește direct în frunte. În­chi­de ochii. A zburat de-atîția ani. S-a trans­format în mormanul de fiare care-l du­ce din ce în ce mai aproape de soare. A zburat dintotdeauna. Plutește deasu­pra Marelui Canion, un ocean de roșu la care un rîu a muncit o viață. Asta simte și el – că a muncit o viață. A zbu­rat o viață. Aterizează pe heliportul pră­fuit, de pe buza Canionului. I s-ar fi pă­rut, poate, mai demn să fi zburat spre fundul Canionului și să nu se mai întoarcă niciodată. Un morman de fier măcinat de rugină. A zburat pentru ul­tima oară. În spatele său, ecoul ropotului de motor încă mai răsună în Ca­nion dar se stinge, pentru totdeauna, încet-încet.

Lance n-a fost nicio clipă erou. Nici cînd se arunca deasupra incen­diilor din Phoenix, nici cînd a pi­lo­tat elicoptere găurite ca o plasă de țînțari în Vietnam. Însă s-a trezit îna­poi în țară, veteran cu acte-n re­gu­lă, cu prieteni și colegi ale căror nume stau încrustate și astăzi în marmura neagră din Washington, la memorialul celor căzuți în „exercițiul din Sud-Estul Asiei”. Pasiunea încă-l mă­cina, elicopterele îi bîntuiau somnul. A tot intrat și a ieșit din Garda Națională pînă în 1989. Zbura în iernile grele în rezervația de indieni Navajo, cînd zăpada cădea atît de puternic încît nici nu merita să începi să cureți drumurile. Transpor­ta nutreț pentru animale și alimen­te pentru oameni. În rest, era într-o stare de asediu permanentă, pre­gă­tindu-se mereu ca, în cazul în care țara intra în război, Garda Națio­na­lă să fie federalizată și să fie tri­mi­să ca parte a Armatei în zo­nele de conflict. După Vietnam, fă­ră să o spună explicit, Lance n-ar fi cre­zut nicio clipă că nu va ajunge iar pe front. „În Irak, în Kuweit, me­reu ne uitam, pînă cînd am zis că nu mai pot”.

Ce nu știa Lance cînd a plecat din Garda Națională era că sîngele a început să-i clocotească atît de puternic încît simplul zbor nu era îndeajuns pentru el. S-a îndreptat în anii ’90 către o firmă a unui amic, alături de care a copilărit în Pho­e­nix, care a fost una dintre primele ce făceau tururi ghidate prin Mare­le Canion. A zburat încă șase ani pe un Eurocopter, un bunic al SMURD-urilor pe care le vedem astăzi pe cer în România. Dar, așa cum rîul Colorado sapă întruna în straturile cărămizii ale văilor, așa l-a erodat și pe el rutina. „Primele dăți a fost foarte interesant. Să zbori deasu­pra unei ploi, cu întîii fulgi ai iernii, la fiecare apus. Am ajuns însă să-i spun cu Rusty «Crăpătura».“ Lance se apleacă peste balustradă și se uită lung în jos, unde cărările bătătorite pe care alergau indienii de altă dată se pierd spre albia rîului. Am ajuns la Marele Canion după vreo trei ore de condus. Se uită lung la căprioarele care apar la marginea drumului. La felul în care se pre­lin­ge întunericul pe rocile din cani­on. Lance n-a mai zburat de ani. Acum e un fel de ghid turistic, lăsîndu-se legănat de viață și trezit de revolte de moment. Împotriva statului, a gu­vernului, a răului făcut țării. A lă­sat zborul pentru alții și așteaptă, cum o fac Huey-urile din Vietnam în mu­zee, să vadă dacă se va șterge pata lăsată de el în istorie. Încet-încet.