Lecție de toleranță în limba arabă

Într-o fugă continuă de tot ce-nseamnă aparență judecată greșit, Ali Cheaito a venit din Liban și de trei ani, de cînd e student la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, tot încearcă să-nvețe oamenii că nu-i destul să vadă diferențele dintre ei, ci că trebuie să le și accepte. Împărțindu-și familia în două, după naționalități, Ali a preluat principii atît de la rudele tatălui său, din Liban, cît și de la cele ale mamei, româncă get-beget, care a purtat cu ea tradițiile de acasă și-a reușit să le insufle și altora. Învățînd să salveze vieți, tînărul se mai oprește, din cînd în cînd, și-și spune că printre toate cursurile predate în școlile și universitățile de-aici, ar figura frumos și unul despre toleranță, cu prezență obligatorie.

Pe Ali reușesc să-l prind într-o pauză de la cursuri. E înalt, bru­net, puțin creol și cu barbă. „Fix așa cum cred oamenii c-arată un arab. Dacă mai și îndeplinești condițiile astea, stabilesc să te țină la distanță”, îmi spune într-o română perfectă și-nce­pe să rîdă. Ali s-a născut în Liban și a venit în România acum trei ani, cu o bursă, să studieze medicina. Tatăl său e medic, unchiul său e medic și chiar și sora lui, Diana, e tot medic. Diferența e că-n ordinea enumerată unul stă în Liban, unul în Paris și unul în București. „La mine-acasă, cînd eram mic, toată lu­mea vorbea despre cîte-o ope­ra­ție. Cînd ne întîlneam, seara, la ci­nă, cineva povestea despre ce s-a întîmplat la muncă, așa c-am fost fascinat. Mereu am știut că vreau să fiu medic”, afirmă Ali cu o oarecare nostalgie-n glas, și c-o dorință de teleportare în cealaltă țară pe ca­re-o numește tot „acasă”.

Părinții lui Ali s-au cunoscut la Iași. După ce s-au căsătorit, însă, s-au mutat în Liban și-au dus cu ei acolo, în țara tatălui său, o bucă­ți­că de Românie. Angajată la Am­ba­sa­da României în Liban, mama lui Ali predă acum limba română stră­inilor și organizează tot felul de activități culturale pentru copii. Ali a mers, încă de mic, la o școală creștină, cu specific francofon. Un fost internat în care locuiau măicu­țe, școala în care el a învățat de la grădiniță pînă a terminat liceul a reușit s-adune între pereții ei atît copii creștini, cît și musulmani și i-a învățat ce-nseamnă toleranța, ac­cep­tarea și aprecierea valorilor ca­re-i fac pe toți atît de diferiți.

Jumătăți cu măsuri potrivite

Dacă-l întrebi pe Ali care-i religia lui, răspunsul s-ar putea să te facă să te întrebi dacă așa ceva e posibil și să te-ndemne, mai apoi, să-i ceri explicații. „Jumătate-ju­mă­tate” s-ar traduce, deci, prin ju­mă­tate creștin și jumătate musulman. Zîmbește și-mi spune c-a re­u­șit întotdeauna să le-mpace pe amîn­două. A fost botezat și-a crescut atît citind din Biblie, cît și din Co­ran. Acasă, unde a copilărit, Ali a crescut însușindu-și două culturi, două tradiții și alergînd continuu să culeagă principii sănătoase din ambele. A colorat ouă de Paște, a împodobit brazi de Crăciun și a învățat să-nțeleagă ce se-ascunde în spatele rîndurilor scrise în Co­ran, interpretate greșit, spune el, de către alții.

În România, Ali stă cu părinții mamei lui. Din ce-mi povestește, realizez că Iașul l-a ales pe el, și nu el invers. S-a înscris la două uni­ver­si­tăți și răspunsul de la cea ro­mâ­nă a venit primul, așa că și-a confirmat locul și-a venit aici. Știa limba română dinainte, așa că nu i-a fost prea greu să se-adapteze. Înscris la linia cu predare în limba română, spune c-a fost cam ciudat să treacă exact prin opusul întîm­plărilor obișnuite în general la fa­cultate, de data asta el fiind singurul străin în grupa celor români. S-a împrietenit repede cu ceilalți, singura probă de foc fiind convingerea tuturor că numele lui nu e „Alin”, ci „Ali”.

Ospitalitatea e prima caracte­ris­tică pe care tînărul român, așa cum se prezintă el, o identifică în rîndul celor comune atît în Liban, cît și în România. Nu înțelege de ce toți vrem să plecăm din țara as­ta și toate discuțiile duc în același loc, într-un monolog scurt prin ca­re parcă încearcă să mă con­vingă c-ar trebui să rămîn aici, că toată generația noastră ar trebui să se-ntoarcă, că toți medicii pregătiți în România ar trebui să rămînă aici și să-i salveze viețile. Ali își prop­teș­te o mînă sub bărbie și-mi spune că, uneori, la cursuri, cîte-un profe­sor, după ce le explică anumite pro­cedee și metode de recuperare sau realizări de operații, își încheie pre­darea cu „dar asta se întîmplă în alte locuri, România nu-i o țară civilizată”. Rîde ironic și mă-ntreabă, spunîndu-mi că s-a-ntrebat și el, la rîndul lui, de ce tineri­lor li se spun lucruri care să-i de­ter­mine s-o ia la sănătoasa. „Cum să stai aici cînd propriul tău profesor îți spune așa ceva? Ce exemplu oferi tu printr-o așa educație? De ce-ar mai avea cineva pretenția ca noi să rămînem aici?”, își urmează cursul întrebările sale, spuse c-un glas amar în care se poate citi o urmă mică de dispreț. E conștient că facultăților le lipsesc multe ma­te­riale, echipamente tehnice și lu­cruri care le-ar face studenților via­ța mai ușoară, dar e scandalizat că, deși profesorilor li se-așază în față elevi, ei încearcă să-i gonească în alte părți sau universități printr-o dezamăgire care parcă plutește-n aer și se transmite de la om la om.

La-ntrebarea „Tu vrei să rămîi aici?”, Ali se oprește din zîmbit și-și calculează bine răspunsul. Îmi spune că-i conștient că România nu i-ar permite să se dezvolte la fel de bine ca Libanul, dar c-ar vrea să se întoarcă, uneori, aici. „Eu sînt cetățean român și sînt mîndru de asta. Aș vrea să mă întorc aici pentru că pe mine România m-a format ca medic”, afirmă c-un soi de patriotism rar întîlnit printre tinerii cărora nu le-au fost date atîtea ju­mătăți de măsură de trăit. Vrea să fie medic oncolog, să se ocupe de de­pistarea și tratarea cancerului. Deși acceptă întreaga teorie me­dicinistă, Ali încearcă să-mi ex­pli­ce c-ar vrea să reușească să con­vin­gă oamenii că, de fapt, bolile nu există; există doar bolnavii. Toate stările negative sînt, spune el, rezultatul trăirilor și emoțiilor noastre, așa c-ar vrea să fie posibil ca oamenii să fie tratați și altfel, nu doar printr-o aglomerare medica­men­toasă.

De fiecare dată cînd Ali ter­mi­nă de spus ceva, ai impresia că și-ar dori să și confirme, să te con­vin­gă din urmă cu o privire aprobatoare că are dreptate, că n-ai de ce să te îndoiești de ce spune. Nu-i place lipsa încrederii și a toleran­ței. E convins că oamenii se pot în­țelege, doar că țara noastră, și-acum și a lui, mai are puțin de lucrat pînă cînd voința și acceptarea lucru­ri­lor diferite vor deveni naturale, fi­rești. După atacul terorist din Beirut, tî­nărul s-a speriat, a vrut să-și vadă familia, dar și-a impus să se li­niș­teas­că singur, motivîndu-se și spu­nîndu-și că pozitivismul, optimismul și toleranța îi vor asigura pe toți cei apropiați lui cu liniște. Apoi au urmat atacurile teroriste din Fran­ța. Și-a repetat același lucru, însă a început să realizeze că nu-i destul să crezi singur în niște lucruri, dacă ceilalți nu o fac. A realizat, cu tristețe că oamenii, chiar și cei din apropierea lui, au tot felul de idei preconcepute și judecă în funcție de naționalitate, etnie sau religie.

„Dacă sînt arab nu înseamnă c-am să scot arma și-am să te atac. Nu înseamnă că trebuie să te fe­rești de mine sau să fii reticent.”

„Dacă sînt arab nu înseamnă c-am să scot arma și-am să te atac. Nu înseamnă că trebuie să te fe­rești de mine sau să fii reticent. Eu am să fiu doctor, am să vreau să salvez vieți. N-am să stau cu capul plecat deasupra pacientului, cu bisturiul într-o mînă, și n-am să-l întreb în ce crede ca să știu dac-am să-mi fac bine treaba sau nu”, îmi spune Ali cu o energie amestecată c-un soi de enervare, care transmite o stare de agitație. Dreptatea pe care tînărul vrea s-o facă public, promovînd libertatea în gîndire și solidaritatea, nu șochează atît de mult precum decizia lui de-a le arăta tuturor că se înșală. Știe că așa se produce o schimbare și vrea să fie un exemplu pentru toți ceilalți, cărora nu lucrurile cu care s-au născut le-au conturat viața, ci cele pe care ei le-au făcut în cursul ei, în drumul spre un „mai bine” mereu căutat.