Mărturia unei românce care a învins în războiul din Siria

I-a fost greu Mariei, chiar și înainte să plece în Siria. A avut o copilărie sărăcăcioasă, dar liniștită. A trăit în valul românilor de la înce­putul anilor ’90 care plecau în afară țării în căutarea unui „mai bine” ca­re nu știa nimeni cum arată. Mulți nici nu l-au găsit vreodată, pierzîn­du-și tinerețile aplecați deasupra cîm­purilor pline de căpșuni. Dar Ma­ria a fost norocoasă. Îmi spune că muncea în agricultură, în Cipru, ținîndu-și bărbia sus, cu mîndria pe care doar oamenii care au trudit toa­tă viața o pot avea. Dar norocul ei nu a fost nici banii puși deoparte și nici cei patru copii pe care îi are astăzi, ci soțul cu care s-a întîlnit pe plantațiile vecinilor greci. Soț după care avea să meargă pînă la capătul lumii. Sau pînă în Siria.

Cînd a intrat Maria Grădinariu în Siria i se părea că localnicii se îne­cau. Că-și înghit limba de fie­care dată cînd graiul arab le șuiera printre dinți. Departe de șoaptele me­lodioase ale românilor sau de lim­ba aspră, pietroasă, a grecilor, în care vorbește astăzi cu soțul ei. Se foiește pe scaun și încearcă să-și aco­pere poșeta cu cotul. O sună iar soțul din Cipru dar nu vrea să-i răs­pundă. Ce să-i spună? Că după cîteva luni de cînd ambasada Ro­mâ­niei i-a facilitat intrarea în țară tot nu are acte la copii? Că încă tră­iește din pensia mamei sale? Din difuzorul telefonului vocea băr­ba­tului se aude răstită, neputincioasă. Femeia vorbește șoptit, încearcă să-l împace. În ultimii trei ani pe care i-a petrecut pe frontul de război al Siriei a învățat să-și păstreze destul de bine cumpătul. Le-a purtat de grijă celor patru copii din clădirile dărăpănate din Daraa pînă la casa din chirpici în care s-a născut, în Du­mești, unde locuiește acum cu ma­ma sa.

Sfîrșitul lumii, episodul Siria

Maria s-a îndrăgostit de soțul ei fiindcă i-a acceptat fiecare bucată din România pe care a adus-o în Ori­ent; a putut să-și păstreze atît numele cît și religia, doar portul lor l-a ac­cep­tat, fără tăgadă. „Am făcut cununia civilă în Cipru și la o lună de zile am fost în Siria. Eu am stat separat, la casa lui, deși acolo familia stă îm­preună și toate neamurile se țin gră­madă. Am avut alte prietene care s-au dus în Ucraina și spuneau că le de­ran­jau tradițiile, dar pe mine nu. Atît i-am zis doar, că religia o am de la bunici. Îți port portul dar tu nu te legi de ceea ce am învățat eu să cred. Și am rămas ortodoxă.” În simplitatea cu care vorbește femeie ascunde un strop de mîndrie și multă teamă.

Își aduce aminte și acum de pri­ma noapte în care războiul s-a abă­tut asupra casei sale din Siria. Casei sale, fiindcă bărbatul, după 40 de zile de la cununie, s-a întors înapoi în Cipru la muncă, iar ea a rămas casnică, îngrijindu-se de copiii lor îm­preună cu rudele dimprejurul ca­sei lor. Pînă cînd a venit armata peste ea în casă. „Cînd am ajuns eu era deja începută toată nebunia, era în 2010 cred. Eu nu prea am înțeles atunci ce se întîmplă, m-am trezit doar la un moment dat că au adus armata și au ocupat orașul căutînd rebeli. Tot apărea pe la televizor că sînt conflicte în Daraa, ei bine acolo eram eu. La început, au intrat peste toți în casă au strîns toate armele, muniția. Auzeam noaptea împuș­că­turi și am văzut că le-a ars mo­to­re­tele tuturor”, își amintește Maria.

Însă femeia nu ține ranchiună nici armatei și nici rebelilor care au început apoi să hîrjonească trupele din garnizonă prin tactici de ghe­ri­lă. Însă își dă seama că de atunci a început sfîrșitul lumii sale, așa cum și-o imaginase. O lume în care avea să aibă grijă de copii pînă cînd soțul ei strîngea destui bani în Cipru ca să se întoarcă acasă, să-și cumpere un microbuz, și să poată munci aproa­pe de familie.

Războiul de pe front

„Prin iulie vorbeam cu mama și îi spuneam că nu mai pot. Îmi spe­rie copiii, bombardează pe afară, cad bombele atît de aproape, au înce­put să dea de peste tot.” Într-o noapte s-a luat curentul la ora 4 dimineață. În bezna și liniștea de afară auzeau bombele cum se apropie ca un avion care stă să se prăbușească. Una din­tre ele a căzut în spatele casei, tre­cînd, în bolta ei, la cîțiva metri de aco­pe­riș. În noaptea aceea rebelii reușiseră să ocupe o bucată bună din oraș și luptele se dădeau în stradă. Maria își aduce aminte că prima bomba a căzut într-o livadă de măslini a ve­ci­nului ei. Nu era nimeni acasă. Apoi, una a căzut peste casa de vizavi, chiar în camera unde stătea o tînără de 18 ani, care a murit pe loc. Spe­ria­tă, femeia și-a luat copiii și a în­cer­cat să plece spre Cipru, unde soțul ei, care auzise că luptele au ajuns pînă în Daraa, încerca să mear­gă spre țară. Însă Maria nu avea toate actele făcute pentru cei doi co­­pii ai săi care se născuseră în Siria. Iar fără acte nu puteau primi azil în Cipru. „Am plătit un avocat să facă acte, a mers foarte greu fiindcă în perioada aia nu lucra nimeni. Eu am luat și amendă fiindcă ultimele șase luni le-am stat fără viză, dar nu fiindcă am vrut eu, dar unde aveam să vin singurică cu toți patru după mine?” Însă într-un final Maria a fost nevoită. Cei din sat au adus o mașină frigorifică în care au urcat femeile și copiii și au ieșit spre drumul care ducea spre Iordania, unde era un centru UNICEF. „Am intrat într-un alt sat unde era un cîmp liber dar la un moment dat a venit un tanc în față și nu ne-a lăsat să mai trecem fiindcă terenul era mi­nat și în urmă cu două zile au tre­cut cîteva mașini pe acolo și fu­se­se măcel.” Așa că s-au întors în sat, însă acolo luptele erau în toi.

Femeia locuiește împreună cu mama ei și cei patru copii, cu o pensie de 350 de lei lunar.

Mașina sătenilor a fost oprită de rebeli, însă cînd au văzut că erau doar femei și copii i-au luat, i-au co­borît lîngă un bloc unde i-au pus la adăpost și le-au adus pîine cu orez. Atunci a văzut femeia de aproape primul bărbat mort. Unul dintre re­belii care le ajuta să se miște spre adă­post a fost împușcat în piept de trei ori și a căzut la pămînt fără su­fla­re. „Dimineața mă gîndeam că ve­cinii care sînt plecați în armată, da­că nu se predau, le dărîmă casele, îi împușcă. Dar am reușit să trecem de armata lui Bashar, care era la mar­ginea satului și ne-am îndreptat spre Damasc, spre ambasadă. Trecem chi­purile prin sate mai libere dar fiincă erau ocupate de rebeli armata le bombarda întruna.” Atunci a reu­șit să se întîlnească cu soțul ei, căruia i-au trebuit zece zile să trecă dins­pre Siria spre Daar, și au plecat îm­pre­ună spre ambasada din Damasc. 15 zile au stat apoi la ambasada din Ro­mânia pînă cînd, într-o dimi­nea­ță, un funcționar le-a transmis că au pri­mit „ok”-ul din țară și că pot ve­ni.

Războiul de acasă

De atunci, femeia locuiește cu ma­ma sa, în casa în care s-a născut și a copilărit din Dumești. De cinci luni de cînd e întoarsă în țară, încă nu a găsit pe nimeni care să o ajute să facă actele la copii, iar soțul ei îi trimite, fiind iarnă, cîte 150 de euro pe lună. Cu un milion mai mult de­cît pensia pe care o primește mama ei și din care trăiesc cinci persoane. Casa din Siria au lăsat-o în grija so­crului, care, bătrîn fiind, n-a vrut să plece. Femeia poartă și acum, după cinci luni de zile, cheile de la casă în poșetă, chiar dacă nu știe cînd va mai apuca să se întoarcă pe acolo. Pe cea mai mare fată, care are 10 ani, a dat-o acum în clasa întîi, „dar mai mult pentru ea. Au primit-o ne­o­ficial, fiindcă nu am acte să le do­ve­desc că de fapt ea a învățat pînă în clasa a treia acolo. Mai am o fată de patru ani, băiatul de trei și cea mai mică are un an și ceva. Trăim acum din ce trimite soțul de pe cîmp, de la cules măslini și cartofi. Ori­cum, dacă cei mici nu au înțeles ce s-a întîmplat, fata mea cea mare nu o să uite niciodată.” Copiii ei mici îi spunea mereu „mama, împușcă­turi, împușcături”, chiar dacă nu știau exact ce se întîmplă, însă fata ei cea mare, povestește Maria, și acum i se ghe­muiește la piept cînd se aude cî­te un zgomot mai puternic. Cînd trec avioanele, copiii de vîrsta lor se ui­tă cu ochiii boldiți de parcă ar încerca să ochească păsări. Copiii Mariei au învățat să se ascundă și să se teamă. „Toți sunt cetățeni români”, spune femeia. „Chiar dacă fata s-a născut în Siria nu i-a dat cetățenie. Nu am luat nici un ban de nicăieri pentru ajutor social, nici în Cipru nici în Siria. A țipat mama la mine dar i-am explicat «acolo e război, cine îmi dă mie acte doveditoare ca să îmi bag copiii la școală?»” Pe toți copiii a ți­nut să îi învețe și limba română, pe lîngă greacă și arabă, iar cea mare vorbește cel mai bine dintre toți.

Văzînd că nu îi poate lăsa pe cei mici acasă ca să muncească undeva și că nici nu a primit nici un fel de ajutor pentru a se instala, femeia se gîndește să strîngă suficienți bani încît să plece. Să le facă acte la copii, suficiente cît să treacă granița spre Cipru. Iar apoi, „cu voia Dom­nu­lui”, să se întoarcă înapoi în Siria. Să vadă dacă i-a rămas casa în picioare, să se apuce de reconstruit și să-și aștepte soțul cu suficienți bani încît să-și cumpere acel microbuz la care visa în urmă cu trei ani. I-a fost greu Mariei; și înainte să plece din Siria, și cînd a ajuns în România. „Dar dacă nu a căzut o bombă pe casă și putem să o luăm de la capăt, o să o facem.”