Nici nu știm cît de fericit a fost Domnul

Nicicînd stadionul „Emil Alexandrescu” n-a vibrat la unison de voci, de cînt din adîncul pieptului, de o emoție albă și de-o pace albastră, ca sîmbătă, 17 mai, cînd episcopul martir Anton Durcovici a fost ridicat la cinstea altarelor. Peste 25.000 pelerini, credincioși, personalități, curioși ministranți și voluntari s-au lăsat topiți de un soare puternic, pe cînd trompetele își ascuțeau sunetele cînd a glorie, cînd a suferință, iar corul era dirijat să ridice imnuri pline de încîntare. După o Sfîntă Liturghie de două ore, oficiată de Cardinalul Angelo Amato, alături de Episcopul de Iași Petru Gherghel, cardinalul Lucian Mureşan și alți 25 de episcopi, 120 de umbrele au purtat Sfînta Împărtășanie pe stadion, la tribune și la peluze. Au lăsat azima să se topească pe buzele oamenilor ascunși sub șepci, pălării și umbrele colorate, pînă cînd sensul ceremoniei s-a lăsat prins, odată cu insigna Fericitului, în piepturi. Faptul că monstrul răului se poate învinge doar prin iertare, răspunzînd la ură cu iubire. Și Iașul a fost binecuvîntat, o dată poate la o sută de ani sau mai mult, să afle acest lucru.

Fiorul

E liniște pe stadion. Oamenii se foiesc, dar e liniște. Scaunele se um­­plu încet, într-o procesiune șoptită de maramureșeni în costum tra­di­țio­nal, de invitați speciali, de austrieci, germani, italieni, spanioli, po­lonezi și unguri. Au fețele ru­me­ne și trăsăturile întinse a bu­cu­rie. Vălul de pe portretul marti­ru­lui Anton Durcovici tresaltă la fiecare adiere de vînt. Prin transparența pînzei ochii aceia albaștri adînciți în orbite negre răzbat într-un fior la fel de tăcut ca și aerul cald care arde atît cît trebuie. E plin și, totuși, liniște. E plin de o liniște parcă de neînțeles. Rîndul alb al celor 500 de diaconi și preoți se umple pînă la buza altarului unde se așază oficialitățile. Înalt­prea­sfin­țitul Teofan, Mitropolit al Moldo­vei și Bucovinei, stă prins între Gheor­ghe Nichita, Victor Ponta, Daciana Sîrbu și Liviu Dragnea.

Cînd cei 28 de episcopi și car­di­nali urcă spre altar vibrato-ul atin­ge coarda de jos și corul izbucnește, în imnul de laudă „Cristos a biruit mormîntul”, deschizînd în lupta dintre viață și moarte o poartă nevăzută, doar percepută, spre rai. Păcatele se topesc într-o re­cu­noaș­te­re cu ochii ațintiți în pămînt, ca ini­mile să fie sus pentru celebrare. Toată lumea știe ce să facă, fiindcă a primit broșuri atent croite, ală­turi de eșarfe care-i apără de soare sau le stau agățate, a mîndrie, ca niște cravate.

Puterile

O biografie a Fericitului Dur­co­vici ne trece din 1888, Austria, anul și locul nașterii, în clipa slujirii lui ca episcop la Iași și pînă la asumarea identității de martir într-o perioadă cînd persecuția re­gi­mu­lui comunist asupra Bisericii Ca­to­li­ce se afla la apogeu. Martirul Dur­covici este portretizat de des­cri­e­rea rostită de Părintele Predicator, ca un spirit de-o putere de dincolo de obișnuit, care s-a împotrivit pînă la persecuție și tortură, regăsind sen­sul suferinței în predica din în­chi­sorile din Jilava și Sighetu Ma­r­ma­ției pentru credința întru care ar­dea. Din 1951, cînd și-a încredințat ultima predică și pînă în 1997 cînd a început procesul de canonizare nimic nu s-a știut. De aceea po­ves­tea s-a cerut rostită, ca și recunoaș­terea de către Sfîntul Părinte Papa Francisc a martiriului său, pe 31 octombrie 2013.

Revelînd încă o dată, pentru puhoiul frumos de oameni acest ade­văr, Episcopul Petru Gherghel i-a oferit Cardinalului Angelo A­ma­to cuvîntul pentru a citi Scri­soa­rea Apostolică, prin care Anton Durcovici este înscris în rîndul Fe­ri­ciților. Pe măsură ce pînza de pe portetul martirului era trasă în­dă­răt, acesta se descoperea din cuvinte ca „păstor neobosit”, „apostol al cre­din­ței euharistice”, „martor eroic al comuniunii cu scaunul lui Pe­tru”.

Relicva fericitului martir a fost purtată la altar de o strănepoată de-a episcopului, Ingrid Gall şi de Eduard Lisacovschi, fostul ministrant al lui Anton Durcovici

Relicva fericitului martir a fost purtată la altar de o strănepoată de-a episcopului, Ingrid Gall şi de Eduard Lisacovschi, fostul ministrant al lui Anton Durcovici. Pe lumînările care au însoțit cutia bătută-n sticlă și aur s-au aflat încrustate literele alfa şi omega, simbolurile începutului și sfîr­și­tu­lui, și simboluri ale ţării de origine şi ale ţării în care a slujit şi a trecut la cele veşnice episcopul martir. Mielul lui Dumnezeu, prins în spa­­te­le gratiilor, a fost purtat pe lum­î­narea pascală, atîrnînd la fel de greu ca gulerul din spatele lui Ii­sus Cristos, primul martir al omenirii.

Stăpînirile

Cu declarația și declamarea sa­cri­ficiului a continuat Sfînta Li­tur­ghie, în două lecturi care au fost rostite în cheia suferinței și a sacrificiului, prin cuvinte „de aur și sîn­­ge”. Apocalipsul Sfîntului Apos­tol Ioan a vorbit despre puterea „Un­su­lui lui Dumenezeu” de a se ridica deasupra acuzatorilor. Scrisoa­rea Sfîntului Apostol Paul către Romani a fost o predică în cheie retorică despre rezistență în fața vicisitudinilor „Cine ne va des­păr­ți de iubirea lui Cristos? Oare ne­ca­zul, sau strîmtoarea, sau per­se­cu­ția, sau foamea, sau lipsa de hai­ne, sau primejdia, sau sabia?” Vo­ci­le celor care au citit lecturile au ră­sunat clar, limpede și fără de posibilă tăgadă, întrucît „nici viața, nici moartea, nici puterile, nici stăpînirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adîncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumne­zeu”.

Fericitul Durcovici, o persoană pașnică, iubitoare și milostivă a fost condamnat fără să fie judecat, deși nu făcea decît să-i iubească mai presus de sine pe cei săraci.

Citirea din Evanghelia Dom­nu­lui Iisus Cristos după Sfîntul Ioan a adus revelația că primul urît și prigonit a fost Mîntuitorul, tocmai fiindcă n-a fost de pe această lume. Și fiindcă „nu este sclavul mai mare decît stăpînul”, persecuția împotriva celor aleși va fi mereu de îndurat de cei care și-au asu­mat misiunea de a slăvi un nume mai presus de cele lumești. „Din cauza numelui meu, fiindcă nu-l cunosc pe cel care m-a trimis”, de aceea suferința-și cere martiriu și ridicarea la fericire. De aceea, Cre­zul se cere recitat sincron și la uni­son și așa se aprinde, din cuvintele Cardinalului Angelo Amato „o stea pe bolta înaltă a martirilor lui Cristos”. Prin vocea unui Părinte, acesta a denunțat suferințele pro­vo­cate de persecuțiile pe care le-a suferit Biserica Catolică pe întregul continent, mai ales în regimurile totalitare, care au transformat în­trea­ga Europă „într-un spațiu in­fer­nal”. A deplîns condiția oa­me­ni­lor care, confruntați cu fața bru­ta­lă a tiraniei și-au pierdut rudele și demnitatea pe viață. A pro­cla­mat însă salvarea din chinuri și în­vingerea monstrului răului prin iertare. Fericitul Durcovici, o per­soa­nă pașnică, iubitoare și milos­ti­vă a fost condamnat fără să fie ju­de­cat, deși nu făcea decît să-i iu­bească mai presus de sine pe cei săraci. Cu toate acestea, și-a păs­trat spiritul senin și răbdător, și în ultimele clipe ale vieții, nereușind să mai mănînce, le dădea celor flă­mînzi, pînă cînd a văzut lumina veșnică a corurilor de îngeri și de sfinți.

Darurile pentru așa un „păstor bun și luminos” au venit alături de rugăciunile credincioșilor, pe mai multe limbi, română, germană, maghiară, italiană, polonă.

Darurile pentru așa un „păstor bun și luminos” au venit alături de rugăciunile credincioșilor, pe mai multe limbi, română, germană, maghiar, italiană, polonă. Astfel, la ofertoriu, două familii, un călugăr, o călugăriţă şi un seminarist au purtat spre altar daruri, pîinea, vi­nul şi crucea, simboluri ale tru­pu­lui, sîngelui și martiriului lui Iisus Cristos. Aceștia au amintit despre privilegiul de a fi întîlnit un sfînt pe pămînt și au vorbit de o ati­tu­dine a iertării și nu a răzbunării, care să curețe inima de amără­ciu­ne, pentru a face jugul mai plăcut și povara mai ușoară.

Și povara s-a făcut mai ușoară cînd cuvîntul era pe cale să se facă trup, pacea s-a împărțit între creș­tini și poate chiar atei. În arșița zilei, pielea a înghețat și inimile s-au umplut. Cînd preoții s-au ali­niat în fața altarului să îm­păr­tă­șeas­că tuturor „misterul credin­ței”, pînă și creștinii ortodocși au căutat să guste „cît de bun este Domnul”.

Din nou, fiorul

Soarele nu a încetat nicio clipă să sclipească și cerul, parcă și cerul se reflecta din ochii aceia atît de puternic adînci în orbinte, privind pînă dincolo de lume. Episcopul Petru Gherghel a înșirat mulțu­miri pe care le-a brodat pe o pînză nevăzută. Fiindcă la Iași, s-a văzut pentru unii o dată în viață că „fericit este poporul care a văzut cît de bun este Domnul” (PS 143, 15).

Cifrele beatificării

• 25.000 de pelerini atît din Moldova, Muntenia, Transilvania, dar şi din alte ţări (Austria, Germania, Italia, Spania, Polonia, Ungaria) au participat la evenimentul de pe Stadionul „Emil Alexandrescu“;
• 2.500 dintre aceștia au venit cu un tren special pus la dispoziție de către episcopie, care a circulat pe ruta Adjud-Bacău-Roma-Iași;
• 120 jurnaliști au cerut acreditare pentru a putea transmite evenimentul, pe toate canalele de difuzare;
• 700 ministranți au ajutat preoții să desfășoare Liturghia de beatificare;
• 500 preoți și diaconi din toată țară au participat la eveniment și peste 150 dintre aceștia au ajutat la împărtășirea credincioșilor;
• 200 de voluntari au asigurat desfășurarea manifestărilor;
• 2.000 de tineri au avut un sector special destinat pe gazon, în dreptul scenei;
• 93 de ani –  episcopul Anton Bioşc, prezent la eveniment a fost rectorul şi profesorul lui Anton Durcovici.