Nisipul a început să curgă prin vene

O chitară-i murdară de sînge. Fo­cul îți arde obrajii puternic și gu­rile de bere, palincă sau vodkă din sticlele date din mînă-n mînă n-au cum să te-ajute sau să-ți mai lase cre­ierul să-nghețe pentru o secundă și să judece dacă ți-e frig sau nu. Și par­că nici n-ai vrea.

– N-ai o coardă? A sărit asta de tot.

– La București, Ioana. Prinde!

Chitara lui sare peste-o mînă care o susține, deasupra scînteilor care lovesc mărunt aerul și se ciocnesc de murmurul astîmpărat al vo­cilor. Chitara fetei alunecă ușor de pe ge­nunchi, i se proptește-n nisip și cea nouă i se instalează-n brațe, gata să dubleze c-un ecou cuminte cîntecul alteia.

În foc ard paleți de lemn cărați de la crîșmele din dreapta plajei, a­mes­tecați cu vreascuri, bucăți de carton rupte de cutii goale și peturi. Din cînd în cînd, cineva apare c-un braț nou de cutii pe care-ncepe să le ru­pă me­canic și calculat lîngă foc, de parcă întreținerea lui tocmai s-ar fi trans­format în cea de-a unșpea po­runcă a Decalogului și toată inima Vamei s-ar opri să bată, dacă s-ar stinge.

Cu picioarele încrucișate și-a­fun­date în nisipul rece și ud, s-au în­grămădit cu toții și-au format un cerc uman. Din cînd în cînd se mai rupe, cînd unii trădează focul și se mu­tă la altul. După cîteva melodii se-ntorc și-ncep să șoptească, mur­mure, îngîne, cînte sau chiar strige versurile din toți rărunchii. Se-mbră­­țișează, își sprijină capetele pe u­merii de lîngă și-și zîmbesc. N-ai cum să nu zîmbești și tu, cînd cîte un „vă iubesc pe toți!” naiv și sincer face trecerea de la o melodie la cealaltă și ți se pare că te-ai blocat într-o noap­te continuă din care n-ai mai vrea să ieși.

„Să pot să te-aleg dintr-o sută/ În ochi să ai inima mea” se-aude, trep­tat, din preajma fiecărui foc în care se găsește cîte-o chitară. Inimile par să li se lipit tuturor de retine și tot zdrăngănitul armonios nu pare să facă altceva, decît să lege, strîns, o sta­re de bine comună. Cînd vor să as­culte altceva decît ce-ncepe să cînte băiatul rîrîit, cu-o eșarfă neagră strîn­s legată pe frunte, încep să cînte mai tare, în cor, un alt refren știut și chit­ara îi urmează, ca într-un joc firesc.

„Perfect fără tine” e pe repeat de cîteva ore și, cînd se ia o pauză și bă­ieții încep să cînte altceva, peste co­vorul liniștit de voci care dub­lează nisipul se-aude:

– Bă, zici că asta-i manea!

Chicotelile nu durează mult. Fri­gul se întețește, chitara începe să se-audă din nou și fumul și mirosul de plastic ars plutesc prin aer. „Po­ves­tea merge mai departe/ ca vîntul din Vama Veche” și ajunge la ora din noap­te în care se promite că „vara asta am să mă îndrăgostesc de tine”. Zîmbești, îți îndrepți mîinile către lemnele deja arse, din care-au mai rămas niște urme care mocnesc și te uiți la cei doi-trei oameni care-au mai rămas.

– Așa se sparge gașca de fie­care dată.

Fata trage cu sete din țigară ul­timele fumuri, își sprijină mîna de umerii băiatului de lîngă și își zvîn­tă picioarele să și le scuture de nisip. Îl prinde de braț, aruncă mucul de țigară în foc și se-ndreaptă către focul următor.